Eram ieri cu copilul de trei luni jumătate mufat la sân, ca de atâtea alte dăţi, şi nu puteam să mişc un muşchi de teamă să nu se trezească. Câte o oră mi-a luat să îl culc zilele acestea. Ieri, chiar şi două. Este rupt de somn, dar nu adoarme. Şi, culmea, la 30 minute deschide ochii. Măcar noaptea îşi face orele de somn, îmi spun, dar pe zi…ceva s-a schimbat. Regresia somnului? Alt puseu? Gingiile? Mai contează?
Cert e că m-am frustrat atât de tare, încât i-am zis soţului meu să mai încerce şi el. Că nu mai pot.
Soţul meu este foarte implicat, v-am mai spus, chiar nu am ce să îi reproşez. Este un tată minunat.
Dar la somn nu se pricepe.
Oasele mele tari sunt de vină, se apără. Crezi că eu nu vreau? Nu pot.
Ei, şi deşi ştiam asta, l-am rugat totuşi să mai încerce. Eu eram căpiată de cap şi nu voiam să îi trasnsmit toată starea mea bebeluşului. Şi, poate, cu timpul, s-ar obişnui unul cu altul.
Dar s-a străduit vreo 10-15 minute, timp în care Alec a plâns o grămadă.
Nu l-ai auzit? I s-a înroşit capul, s-a înecat de la plâns, i s-a umflat şi o venă. Nu vrea cu mine deloc!
Ce e drept, nu îl auzisem, fiindcă eram cu Luc şi făcea pe DJ-ul la o claviatură pe care o avem. L-am luat imediat pe Alec să îl liniştesc şi, în final, tot eu l-am adormit.
Şi, cum stăteam cu el pe mine, rugându-mă să se odihnească şi el mai mult, m-a apucat setea.
Eram coaptă de sete.
Doamne, fix atunci ziceai că alergasem la maraton prin soare şi transpirasem de la epuizarea fizică. Probabil chiar transpirasem, dar de la cea psihică.
Şi o oră cât a dormit el, eu a trebuit să îmi înghit saliva, fiindcă nu aveam telefonul cu mine să anunţ pe nimeni. Şi să risc să îl trezesc?
Nici moartă (de sete).
Trei pahare jumătate am băut imediat după.
Şi aşa mi-am dat seama că soţul meu habar nu are cât de frustrant poate fi să legeni jumătate de oră – o oră şi să plângă de la oboseală (dragul de el!). Când i-l mai dau să-l țină în brațe, i-l dau deja adormit.
Mi-am dat seama că soțul meu habar nu are cât de frustrant poate fi să fii înţepenit. Să stai să te uiţi pe pereţi, cu un cârcel la jugulară şi să speri să te eliberezi fără să deschidă ochii.
Şi poate, ca el, mai sunt şi alți tați.
Copilul meu mic uneori adorme jos, culcat, alteori adoarme cu uscătorul de păr, alteori în braţe, dansând, alteori pe mine, în balansoar. Sau chiar şi singur. Eu le încerc pe toate şi depinde doar de cheful lui. Încă nu i-am descoperit preferința.
Dar eu vorbesc aici de acele momente în care adoarme pe mine sau la sân şi nu îmi dă drumul.
Când nu mă pot dezlipi deloc. Nu pot nici strănuta normal.
Aşa că, dragi taţi, dacă nu ştiţi ce se întâmplă când culcăm bebeluşul, mai ales când stă mufat la sân, vă spun eu:
●În niciun caz şi sub nicio formă nu ne sucim, nu ne învârtim, nu facem mişcări bruşte. Ferească Sfântu’ să ne apuce sughițul, că am pus-o!
●Suntem mai ceva decât contorsioniştii profesionişti. Recuperăm telefonul de pe noptieră sau de la marginea patului chiar cu degetele de la picioare.
●Dacă nu avem telefonul la îndemână, ne rugăm să intre cineva pe uşă şi să ne aducă un pahar cu apă sau o banană.
●Dacă intră cineva pe uşă să ne aducă un pahar cu apă sau o banană, ne rugăm să nu scârțâie clanța sau parchetul.
●Când punem muzică pe Youtube şi începe brusc o reclamă de îl trezeşte, o înjurăm printre dinți de toţi sfinţii. „#Fmm de reclamă”. (Iar eu, credeți-mă, nu înjur).
●Când îl adormim, facem liste. „Am de făcut asta, asta, asta şi asta”. Dar nu mai facem nimic, că adormim şi noi.
●Stăm cu gâtul strâmb, cu spatele strâmb, înțepenim cu cotul pe saltea doar-doar să se odihnească el.
●Când îl punem jos, înceeet, ca pe o grenadă, închidem ochii şi sperăm să nu îi deschidă el.
●Avem timp de critică fină. În timp ce îl plimbăm prin cameră, observăm toate detaliile, de la urme de mânuțe pe oglindă până la suc pe tocul uşii.
●Avem timp de reflecții şi de dat seama cât de norocoase suntem.
●Avem timp de adulat minunea şi de ascultat respirația-i suavă.
●Avem timp de bocit. „Uite cât mă chinui să îl adorm, uite cum mă roade stomacul, iar el, peste 20 de ani, îmi va trânti uşa-n nas”.
●Avem timp de remuşcare. „Nu, nu, cum să zic asta? Nu are nicio vină. Şi o să fim bine”.
●Avem timp de Netflix.
Aşadar, când vedeți că soțiile voastre nu mai ies din camera bebeluşului, băgați înceeeeet un cap pe uşă. Şi întrebați, din privire:
„Iubita, vrei ceva?”
Şi, desigur, dacă puteți, să îl mai adormiți şi voi.
PS: articolul e scris săptămâna trecută. Între timp s-a mai reglat cu somnul, am o aplicație de bebeluşi care aproximează ora de somn şi e mult mai bine.
Poza: noi, azi.
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
