Pentru cei care merg la terase, cu şi fără copii: respectați-vă reciproc!

Recunosc, sunt unul din părinţii care nu prea au ieşit la restaurant cu copiii. Fie pentru că nu avem localuri prietenoase cu ei, cu un loc de joacă îngrădit, unde să pot să îi las cât îmi leg şiretul, fie pentru că cel mare, Luc, mi s-a părut dintotdeauna energic şi, până la 3-4 ani, mai mult de 15 minute nu stătea la masă.

Aşa că, ba îmi era teamă să nu îi deranjeze pe cei din jur, ba – din comoditate – nu aveam chef să stau de funduleţul lui printre mese şi scaune, în timp ce ceaiul mi se răcea.

În plus, pe telefon sau tabletă nu voiam să îl las. Aşa că, atunci când am putut, am mers doar cu soţul, iar cu copiii m-am distrat în parcuri, păduri, grădinile vecinilor, oriunde era spaţiu de alergat sau câmp de luptă unde să strigi cât te ţin plămânii: “Fugiţi, copii, la joacă!”.

Acum, la 5 ani, Luc a învăţat regulile de bază, ştie să facă linişte, ştie să se plictisească, ştie să stea la masă şi să se joace fără (prea multă) gălăgie. Cu el nu îmi e teamă să merg nicăieri.

Doar că…acum am luat-o de la capăt cu puiul mic de 1.8 ani, Alec, care abia acum explorează, e foarte curios şi mai mult de 15 minute la masă nu ar sta. Exact ca fratele lui acum ceva timp. Aşa că, în loc să îl supraveghez printre mese şi scaune, unde ceaiul sigur mi se răceşte, prefer să îmi fac viaţa mai uşoară şi să ies unde îmi este comod.

Unde? Aţi ghicit: în parcuri, păduri, grădinile vecinilor, oriunde e spaţiu de alergat sau câmp de luptă, unde să strig cât mă ţin plămânii: “Fugiţi, copii, la joacă!”.

Dar asta sunt eu.

Aşa mi-a fost comod, aşa m-am obişnuit, nu am dus lipsa teraselor, cafenelelor, restaurantelor. Mai ales că am reuşit totuşi să mergem, eu şi soțul, ori de câte ori au venit bunicii pe la noi sau am mers noi pe la ei.

 

Dar înţeleg părinţii care vor să schimbe decorul şi să mănânce în oraş, în familie.

 Înţeleg părinţii care vor să iasă şi nu au cu cine să lase copiii.

Înţeleg părinţii care sunt sătui de conversaţii ce conţin “scutece”, “carioci” şi “muci” şi preferă propoziţii care încep cu “băi, frate, ce mă bucur să ne vedem, felicitări pentru noul job!”

Înţeleg părinţii care vor să discute cu parteneri care trec de genunchii lor şi pe care poate nu i-au mai văzut de un an.

Aşa că, ies în oraş.

Şi ştiți ce am observat, de când sunt mamă?

Că există un război continuu de opinii între părinţii cu copii energici şi cei care nu au pitici. Unii se pare că deranjează, alții se pare că sunt deranjaţi.

Şi se ajunge la un dialog extremist, unde părintele spune „e copil, nu am ce-i face!’, iar celălalt îi răspunde „da’ să stai acasă dacă nu eşti în stare să îți creşti copilul!”.

Ştiți ce cred?

Cred că putem conviețui armonios împreună dacă fiecare ar avea pentru fiecare mai multă înţelegere şi empatie. Că tot e cuvântul cel mai des folosit zilele astea.

Dacă fiecare ar vedea şi curtea vecinului.

Să înţelegem că nu-i alb şi negru, că nu există un singur adevăr. Ci există adevărul nostru, povestea noastră, trăirile noastre, aşa cum există adevărul lor, povestea lor, trăirile lor.

Aşa că,

Dacă ai copiii cu tine,

mi se pare important să fie supravegheați.

Atunci când aruncă cu pietre în ceilalți sau cu nisip în mâncare, când rup florile sau trag feţele de masă cu tot cu farfurii, e important să impunem limite. Iar dacă nu reuşim, dacă nu se pot opri, să ieşim un pic din local. 

Atunci când ţipă, când urlă ca pe câmpul de luptă, când se bagă pe sub toate mesele, e important să impunem limite. Să explicăm blând că nu suntem singuri, că poate deranjăm o cină romantică a unor părinţi care nu au mai ieşit de 5 ani singuri. Poate deranjăm pe cineva care urmează să ceară în căsătorie. Sau pe cineva care tocmai şi-a pierdut jobul şi vrea să-şi răcorească mintea. Iar dacă nu se pot opri, să ieşim puțin din local.

Atunci când au un tantrum, e important să încercăm să-i liniştim aşa cum putem, cu căldură şi iubire. Iar dacă nu reuşim, să ieşim un pic din local.

Iar dacă nu ai copil sau dacă nu îi ai cu tine,

ai un pic de înţelegere pentru cei care îi au. Poate nu au pic de ajutor acasă şi abia au reuşit să iasă la o bere cu prietenii pe care nu i-au mai văzut de săptămâni.

Încearcă să nu mai arunci priviri ucigătoare, să nu mai dai ochii peste cap, să nu mai judeci un părinte când copilul are tantrum. Nu e prost-crescut, pur şi simplu are emoţii puternice, pe care nu le poate controla.

Încearcă să nu mai arunci cu vorbele „stai acasă, dacă ştii că urlă”, „stai acasă, dacă ştii că fuge”, că nu putem prevede viitorul. În unele zile sunt liniştiți ca lacul, în altele…zici că au ardei în fund. Şi nici nu ştim de unde.

Dacă nu ai copii, fii un pic mai relaxat şi tolerant! Nu te aprinde ca lampa la primul lor râs zgomotos. Nu te supăra că s-au băgat o dată sub masa ta. Aşa sunt copiii care cresc frumos, veseli şi curioşi. Puteau să stea pe telefon sau tabletă, dar părinții lor au ştiut că nu le-ar face bine. 

În plus, aşa învață regulile, pas cu pas, prin exercițiu. Nimeni nu s-a născut învățat.

Una peste alta, ce încerc să spun, e să ne respectăm reciproc.

Să încercăm să vedem un pic şi din perspectiva celuilalt. 

Cu cât putem să vedem fiecare dincolo de noi, cu atât certurile, conflictele, războaiele de opinii se diminuează. Şi se ajunge la ceva ce ne dorim cu toții: armonie.

Şi, în loc să avem dialogul extremist de mai sus, putem să îl avem pe următorul:

-Scuze, abia acum învață ce are voie şi ce nu!

-Stați liniştit, nu face nimic!

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *