Luc nici nu învățase să se rostogolească bine de pe spate pe burtă că eu mă și interesam de jucării. Citind diverse articole, în special cele care promovau educația Montessori, am aflat că nu este indicat să iei copiilor jucării multe, proaste și, implicit, ieftine, ci puține, bune și un pic mai scumpe (nu am mai găsit sursa). Se recomandă jucării pasive care să stimuleze creativitatea și imaginația copilului, din materiale cât mai naturale, în special de lemn.
Autorii articolelor spuneau că aceste jucării pasive, cum sunt mingile, cuburile de lemn sau zornăitoarele determină copilul să fie activ, să își pună rotițele în mișcare și diverse semne de întrebare. Pe când plasticăraiele cu multe sunete și luminițe sunt de pus în tomberon, pentru că nu fac altceva decât să îi atragă atenția și să îl suprastimuleze. În plus, subliniau ei, aceste jucării active îl pot determina pe copil să fie pasiv, să se lase doar distrat.
Am înțeles perspectiva lor, dar nu am respectat-o întocmai. În cazul nostru, recunosc: avem și, și. Avem jucării pasive pe care le-am cumpărat din magazine mari, dar avem și jucării active de pe la tarabe. Ultima achiziție de acest fel este un tren cu baterii de vreo 4 lei de pe aici, din Japonia, dintr-un magazin cu produse de un dolar. Știți cât de tare se amuză Luc când se învârteşte trenulețul în jurul lui? Este fascinat. La capătul opus, avem acasă, în Voineasa, una dintre cele mai scumpe jucării pe care i le-am luat, un câine-balansoar din lemn, pe care am dat 250 de lei. Și nu, nu îl impresionează așa de tare. S-a urcat de vreo zece ori în jumătate de an.
Dar, cu timpul, am observat un lucru. Am observat că, indiferent câte jucării are în jur, indiferent cât de scumpe sau ieftine sunt (prea puțin îi pasă lui!), Luc are una prerefată. O jucărie dragă lui dintre toate cele pe care le împrăştie prin casă. Şi ieftină, şi bună, şi activă, şi pasivă în acelaşi timp: noi. Numai să îi spunem “fugi, să te ascunzi!” sau “stai, că te prind!”, că a şi aruncat tot ce are în mână şi se pune pe fugit. Şi chiar şi atunci când se joacă singurel sau e cu alți copii (aici, în Japonia, mai puțin, că nu prea îl bagă în seamă), stă ce stă şi tot la noi trage.
Şi eu eram la fel. Îmi amintesc cu un nod în gât (deşi acum poate înțeleg) când părinții mei jucau, în bucătărie, varii jocuri de cărți cu diverși amici şi pe mine nu mă lăsau să stau la “gura lor”. Mă trimiteau afară să mă joc cu prietenii mei. Dar mă supăram aşa de tare, că parcă intram intenționat în bucătărie şi încercam să le stric cheful. Dar erau şi zile când mă luau şi pe mine între ei să joc tabinet sau macaua şi mă simțeam extraordinar de importantă. Mă simțeam de nasul lor. Aşa că ştiu bine ambele situații.
Iar copilului meu îi place să se joace cu noi de mic. Îmi amintesc de o scenetă de prin Februarie, când, la Voineasa, mergeam de-a buşilea pe gresie prin bucătărie, după Luc. Chipurile, trebuia să îl prind. Deşi de vreo două săptămâni începuse să îşi ţină echilibrul şi să facă paşi singurel, încă prefera să se târască. Şi cum mergea el dând din funduleţ în stânga şi în dreapta, cum dă peştele din coadă, se mai uita cu sprâncenele ridicate după mine, să vadă ce fac. Vin sau nu vin?
Ei, şi când vedea că sunt pe urmele lui, ca un câine de vânătoare, o tulea nene pe sub masă, chicotind şi rânjind de aici şi până pe Marte. Îl amuzam teribil. Cred şi eu, la ce faţă aveam de la durerea de genunchi (copiii nu au treabă, am scris aici de ce), fiindcă mergeam deja de 15 minute. Dar şi pentru că, de fiecare dată când ajungeam să îl prind, îl înghionteam şi îl muşcam de se prăpădea de râs. Ştia el ce ştia.
Sunt convinsă că e foarte importantă calitatea jucăriilor copilului, la fel cum este important să se joace şi singur. Să își dezvolte independența socială, să își pună imaginația la treabă sau să mai aibă și stări de liniște, de el cu el.
Dar cred că e la fel de important să aibă și cu cine se juca, atât pentru dezvoltarea sănătoasă a creierului, cât și pentru interacțiunea socială și aprofundarea relațiilor interumane. Şi aici intervenim şi noi, părinții, nu doar ceilalți copii. Cu ei o să se tot joace, oho! Dar noi, şi noi să fim prezenți în joaca bebelușilor și copiilor ori de câte ori se poate, ca să nu ratăm momente ce nu se mai întorc.
Chiar dacă avem ciorba pe foc, chiar dacă suntem obosiţi, stresaţi sau cu cheful de joacă la pământ. Chiar dacă vicisitudinile și grijile vieții ne mai dau câte o palmă de ustură. Pentru că, pentru ei, noi suntem jucăria principală care le ridică spiritul de fericire. Iar pentru noi, ei fac acelaşi lucru. Şi vă spun, râsul vindecă (aproape) orice.
***
Dacă vreţi să mai citiţi despre jucării şi despre joacă, vă las aici nişte surse interesante:
http://www.howwemontessori.com/how-we-montessori/toys-and-materials/
https://www.becomingminimalist.com/why-fewer-toys-will-actually-benefit-your-kids/
https://www.thespruce.com/why-playing-alone-is-important-3129415
Poza: arhivă personală, Andrei şi Luc
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
2 răspunsuri
Baiatul meu are 6 ani si inca are nevoie sa ma joc cu el. De o saptamana a inceput clasa 0 , sta si la after school si cand il iau de la scoala direct acasa la joaca cere. Nici parc, nici copii, nimic nu ii trebuie, doar sa ma joc eu cu el. Si il inteleg, ii fac pe plac fara discutii. Asa a fost dintotdeauna, cel mai confortabil se simte cand se joaca cu mine, atunci isi varsa frustrarea, plange, se descarca si totul e ok. Copii au nevoie de parinti mai mult decat de orice altceva.
Dragul de el!! Mă bucur când aud asta, că am speranța că poate aşa va fi şi la noi. Mult succes vă doresc, amândurora 🙂