În seara asta vă invit la introspecție. Vă invit să vă uitați cu lupa sau cu ochelarii de vedere în adânc, în lăuntru, în voi, în părinții care au sau îşi doresc mai mulți copii.
În seara asta n-am niciun articol vrednic de atenția voastră, nu am niciun articol cu cuvinte alese, trăite, am doar nişte întrebări la care încerc să îmi răspund singură, dar la care aş vrea şi alte viziuni.
Că până la urmă, blogul ăsta, nu e de fapt un suflet de mamă?
Am gânduri la care râd sau la care lăcrimez, la care aş vrea să mă uit în oglindă, să mă dezbrac de orice urmă de jenă, îndoială sau stânjeneală şi să întreb: oare oamenii fac al doilea copil şi de dor? Oare facem al doilea copil şi de dor?
Când ne ținem copilul mare în brațe şi ni se taie inima că nu mai încape pe un singur braț, că nu îi mai încape fundul în palma noastră,
Când ne uităm în colțul patului şi ne amintim de cum stăteam tolăniți lângă el, când abia învățase să se rostogolească,
Când ne trosneşte realitatea una după ceafă că nu mai suntem acelaşi univers, că nu mai suntem Saturn, iar el – satelitul,
Când dăm peste hainuțe mărimea 56 sau peste botoşeii pe care îi credeam pierduți,
Când găsim sub canapea jucăria pe care o primise în prima zi de vizite,
Când ne respinge sau când deja nu ne mai caută noaptea,
Ne gândim oare, în secret, cu voce stinsă, de frică să nu fim judecați, să facem un al doilea copil ca să ne umplem noi nişte găuri de ne rămân în suflet? Găuri ce încă nu s-au închis fiindcă am fi vrut mai mult timp cu primul copil?
Ne gândim oare să aducem pe lumea asta un al doilea copil şi de dor? Printre atâtea alte motive, vrem al doilea copil şi de dor? Şi dacă e aşa, suntem egoişti?
Poză: arhivă personală
Cu gândurile încă deschise,
Alexandra
0
0
0
0
