Nu, nu mă mai compar cu nimeni

Când era Luc mai mititlel, obişnuiam să mă uit mereu cu coada ochiului la alţi copii să văd cum şi în ce fel diferă faţă de el. Analizam involuntar greutatea, înălţimea, spiritul, râsul, agilitatea, veselia lor şi le comparam cu ale lui Luc. Ştiam antica teorie – că toţi prichindeii au ritmul lor de dezvolare şi desfăşurare – dar nu mă puteam abţine. Şi pe Luc îl socoteam întotdeauna învingător, cu o bucurie lăuntrică explozivă şi uşor îngâmfată.

Evident, am întâlnit copii care îl depăşeau în aptitudini, fără doar şi poate, în special fetiţe, dar tot mândrul meu mi se părea mai iscusit. Ştiam în adâncimea logicii că nu e, dar preferam să mă uit doar la părţile lui scoase la lumină. Până într-o zi, din senin, când nu am mai făcut nicio comparaţie. Nimic. Şi nu pot decât să bănuiesc că am dobândit o maturitate neintenţionată în subconştient, realizând că astfel de examinări sunt fără rost.

Cu mine, însă, este o altă poveste. Mă compar cu alte mămici de când am devenit una şi nu am încetat să o fac până de curând. De la aspect până la activităţi şi gesturi, antenele mele critice sunt activate. Şi, contrar lui Luc, eu mai mereu sunt în pierdere. Mi se pare că încă nu am ajuns la silueta pe care ar trebui să o am după un an şi patru luni deja. Când mă mai uit în oglindă, îmi vine să mă înghesui în covor. Mi se pare incredibil cum alte mame, care au mai mulţi copii, sunt foarte energice şi implicate în diferite îndeletniciri. Or, eu mă vait dacă Luc se trezeşte la cinci dimineaţa o dată la o mie unu ani. Şi nu vă spun cu cât necaz mă dojenesc că nu pot să îi gătesc şi eu zilnic ceva nou şi că îmi pierd timpul strângând jucăriile, care oricum revin pe parchet. Dar nu, mie îmi sar pe cerebel. Şi ca să mă înţelegeţi, eu şi când stau şi scriu pentru blog o oră-două, spre exemplu, mă simt vinovată că nu sunt lângă el cum sunt alte mame.

Dar aşa e omul lumii terestre. Simte nemulţumire cu nesaţ, până îi iese pe urechi. Cel puţin, aşa este subsemnata. Vrea să fie mai bună decât a fost în ultimele 12 de ore de lumină. Îmi dau seama că este un lucru bun că îmi doresc să evoluez, dar este un lucru total nătâng să vreau asta cât ai sufla într-o păpădie. Să am atâtea braţe cât o meduză şi să învârt din treburi ca un magician. Şi, în acelaşi timp, să mai scriu şi o nuvelă, dacă se poate.

În sfârşit. Dacă la Luc comparaţiile s-au oprit involuntat, la mine am vrut asta furtunos. Fiindcă nu îmi aduc nicio împlinire, nicio încredere mai mare în “eul meu” şi nici măcar motivația în însemnătatea ei. Ba mai mult, îndrăznesc să zic că aceste comparații mă demotivează. Şi e straniu, fiindcă eu sunt o fire extrem de competitivă. Şi o să vă dau un singur exemplu: în sesiune, aveam o colegă pe care o admiram pentru inteligență (acum e una dintre prietenele mele cele mai bune) şi, când aflam că este cu cititul câteva pagini înaintea mea, nu dormeam până nu o întreceam. Iar ea făcea exact acelaşi lucru. Şi, aşa, învățam amândouă de rupeam, nenică. Pe cuvânt!

Dar cu părințismul e altă mâncare de păstrăvi, am înţeles târziu. Nu trebuie să mai fac comparații peste comparații şi să încerc să urc pe podium. Nu trebuie să fiu cea mai bună mamă din toate punctele cardinale. Dar vreau să fiu cea mai bună mamă pentru copilul meu. Asta pot să fac. Ba mai mult, când Luc îmi întoarce dragostea înmiit cu toate celulele lui, când îl văd cât de fericit este zilnic, mă face să cred că sunt. Mă face să mă simt cea mai bună mamă a lui. Şi asta e tot ce contează.

Mulțumim fotografilor, Sabina şi Alin de la Etereo Photo, pentru minunatul cadru 🙂

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:

0

0

0

0