Noi facem minuni

Sigur v-ați întâlnit cu vechi amici pe stradă, care tocmai au venit din Bahamas. Care tocmai merg în club, care tocmai au terminat un serial, un curs sau o carte. Care vor să plece în weekend la pescuit sau la munte, dar nu s-au decis încă. Prieteni care îți povestesc cât de active sunt viețile lor sociale şi culturale, care se pot relaxa la un cocktail sau pot merge la teatru oricând. Când vor. Care îți spun că se grăbesc, că au un tren de prins spre mare. Care sunt aranjați, trendy şi cool. Iar când ne întreabă pe noi ce am mai făcut, noi cei de stăm mai mult acasă, ce poate abia ne-am spălat pe ochi, scot un sincer “ah, ce drăguț” când le spunem că “mai nimic, cresc un copil”.

Dar în acelaşi timp, odată cu poveştile lor, noi poate ne băgăm precum broasca țestoasă în carapacea noastră mică, de ruşine că – cel puțin aşa credem – nu avem nimic interesant de povestit. Poate ne simțim inferiori, neînsemnați sau poate avem un sentiment penibil de sfială că viața noastră se reduce multă vreme la 50 mp, la somn, muci, febră, la ce am mai gătit şi unde am mai găsit scutece bune şi ieftine. Că suntem în trening, cu un coc dezastruos în vârful capului. Şi poate nici nu ne vine să le povestim despre copil, că ne gândim că nu ne înțeleg sau plictisim. Dar vă spun eu că nu facem bine. Nu facem bine să ne ascundem după preş şi să ne desconsiderăm. Nu facem bine deloc să nu strigăm în gura mare ce facem noi, de fapt: facem minuni şi avem grijă de ele. Minuni de copii.

La mine s-a întâmplat de multe ori să înghit în sec, mai ales când era Luc mic, mic şi nu mă puteam dezlipi mai mult de două ore de lângă el. Mai ales în perioada în care am stat numai la Voineasa, izolată de toți prietenii mei de la Bucureşti. Mă bucuram pentru ei când îmi spuneau că merg la film sau pleacă în excursii exotice, dar, cu sinceritate vă spun, o mică ciudă mi se punea în gât când mă uitam la mine în oglindă şi mă vedeam în pijamale pline cu lapte. Voiam să merg şi eu, să mă împopoțonez, voiam să am ce povesti, voiam şi eu amintirile lor şi voiam să cred că nu sunt o relicvă. Evident că nu eram, dar aşa mă mai deprimam uneori.

Sigur, pe măsură ce Luc a mai crescut, am mai putut circula de colo colo cu sau fără el, dar niciodată nu am mai ajuns la nivelul de libertate de care îmi povesteau mie amicii. Nu o să mai pot avea niciodată planuri bătute în şuruburi când am copilul de mână. Niciodată nu se ştie ce se poate întâmpla. Pe cuvânt! Chiar azi trebuia să mă văd cu o prietenă, spre exemplu, dar exact înainte să plec, Luc s-a tăiat îngrozitor lângă o unghie de la picior. Am mai plecat? Evident că nu.

Sigur, nu am cum să nu recunosc că acum am avantajul Japoniei. Pot să menționez asta dacă, vreau. Dar cât mă va ține? O săptămână, două? O lună poate? Şi cam atât. Iar o să fiu la Voineasa o perioadă bună de timp, izolată şi nevorbită, fără prea mari aventuri. Dar când lumea mă va întreba ce mai fac, acum am să ştiu ce să răspund:

-Uite, fac foarte bine. Am grijă de o minune. De minunea mea!

Poză: unsplash
Cu prietenie,

Alexadra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

4 răspunsuri

  1. Da, mamele chiar fac minuni, cu fiecare clipa pe care le-o dedica puilor, cu fiecare peste curatat de oase, schimbat de pampers, hranit, educat, adormit la pranz/ seara etc. Nu ar trebui sa fie atata presiune pe mame, nu toate mamele care sunt in concediu crestere copil sau care stau acasa trebuie sa fie si active social, să aiba eventual si blog, sa scrie si carti, ci lucrurile astea le fac mamele care asa si-au gasit o pasiune, e momentul lor de relaxare cum am inceput eu sa-i cos rochii fiica-mii 🙂 Alexandra, tu doar inchide ochii si viseaza, nu la cafeaua bauta in nu stiu ce local, ci la faptul ca peste putin timp in bibliotecile noastre va poposi cartea cu numele tau, iar pe buzele copiilor nostri va sta numele Luc, si apoi ale copiilor lui Luc si asa mai departe. Da, si acum deschide ochii ca nu e doar un vis, este realizarea ta de anul asta (una dintre ele) asa ca fii mandra, desfa-ti cocul ala din varful capului, flutura-ti putin parul la oglinda si zambeste, ai toate motivele sa fii o mamica fericita 🙂

  2. Ai perfecta dreptate in ceea ce spui. Din grupul nostru de prieteni, noi suntem primii parinti si nu e usor sa rezisti, sa nu apara o mica ciuda, precum spuneai cand afli ca pleaca in concedii in tari exotice, ca merg la cinema sau orice activitate de cuplu fara obligatii.. am crezut ca doar eu simt asta sau ca inca sunt in depresie sau nu m-am acomodat cu viata de mamica. E bine sa stiu ca mai sunt mamici in starea asta. Chiar mi-ai redat incredere in mine si de acum voi raspunde si eu ca tine la intrebarea ” ce ai mai facut?” . Iti multumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.