Astăzi nu am niciun articol măreţ. Gândit în profunzime, documentat, întors pe-o parte şi pe alta. Astăzi vreau doar să vă spun că a fost una dintre cele mai liniştite zile ale noastre. Am început dimineaţa cu o îmbrăţişare duioasă, apoi am continuat-o cu clătite de post (să pot mânca şi eu), pe care eu le turnam în tigaie, iar el le întorcea, apoi ne-am luat cu joacă în casă şi în curte. Curte mică, dar suficientă cât să ridicăm un zmeu, cât să vânăm ţânţari, să mirosim flori, să udăm tui sau să colorăm pereţii casei. E ok, se curăţă, mi-am zis.
A avut ora lui de desene, cât am făcut o salată orientală, am mâncat toţi prânzul, ne-am jucat cu trenuleţul lui preferat, cu care se joacă singur de obicei sau cu taică-su, dar am simţit nevoia să construiesc şi eu poduri lângă el. Apoi am reluat nişte activităţi de la grădiniţă, cu fişe şi poveşti audio, timp în care, ca niciodată, mi-a adormit în braţe.
Seara, eu am avut un curs online, el s-a conectat cu soţul meu, au râs de îi auzeam din dormitor, de la etaj. Iar acum, după cină, nici vorbă de încăpăţânarea obişnuită de a nu adormi. Îmi stă pe piept, cu buzele întredeschise, în timp ce vă scriu vouă de pe telefon.
Dar ştiţi ce s-a întâmplat astăzi? Am fost eu 100% cu el. Am fost atât de calmă, odihnită, fără toane, de am putut să îl analizez mai mult. Să îi fiu acolo înainte de vreo criză. Am anticipat două conflicte, pe care am reuşit să le sting încă din faşă, doar fiind atentă la el. Nu am făcut nicio şmecherie, în afară de a-mi asculta mai mult copilul. Am citit cărţi de parenting, am mers la cursuri, dar cu mâna pe inimă vă spun că tot el, copilul meu, mă învaţă zi de zi cum să îi fiu mamă.
Aşa că, eu chiar cred că
atunci când te uiţi în ochii lui mai des,
când îi asculţi un pic mai mult inima,
când încerci să te pui în papucii lui măcar o clipă,
când eşti atentă la emoţiile ce se ascund după o mică grimasă,
când îţi dă de înţeles că el e unic şi diferit de cum poate ai vrea să fie,
când vezi că se luminează la faţă că a câştigat şi el o negociere în faţa ta,
când plânge şi nu mai exagerează doar pentru că tu ai fost acolo, cu braţele deschise,
când te iartă şi vrea tot la tine după ce îl cerţi,
poţi să extragi învăţăminte pe cât de simple, pe atât de valoroase din viaţa de părinte. Pentru că nimeni, nimeni nu te poate învăţa cum să îi fii mamă mai bine decât el.
Doar să îi dai o şansă.
PS: sigur, nu o să fiu zen ca azi mereu, dar ce bine e, din când în când, să pui pauză la tot. Să poţi să fii, cu totul, cu el.
Poză: arhivă personală, de anul trecut, în Tokyo (mi-e dor, probabil de aceea tot pun poze de acolo)
Cu prietenie,
Alexandra