Naştere naturală sau cezariană, îl voi iubi la fel

“Naşterea naturală este o dovadă de iubire absolută faţă de copilul tău”, scria cineva pe un grup, lucru care mi-a atins nişte corzi şi care mă determină să vă vorbesc în seara asta despre un subiect tare sensibil pentru mine. Un subiect despre care evit să vorbesc în general, pentru că mi se pare un lucru intim, doar de sufletul mamei ştiut: naşterea. 

Vreau să menţionez din capul locului că nu îmi doresc să înfluenţez pe nimeni, articolul nu este despre cum ar fi bine să naştem (sunt pro naştere naturală şi recomand să vă informaţi foarte bine înainte),  ci despre ce cred eu că se întâmplă după ce alegem o variantă sau alta.

Poate am avut ghinion, poate sunt eu mai puţin curajoasă, dar prima naştere pentru mine, naturală, la stat, mi s-a părut un chin, un chin atât de mare că nici azi, după 3 ani, nu am uitat complet. La 153 cm ai mei, copilul a avut 53 de cm şi 3.6 kg şi, ca să nu intru în detaliile de îmi zguduie şira spinării, vă spun doar atât: nu mai cobora. A fost nevoie de două moaşe să împingă, atât de tare, de o săptămână am fost vânătă pe burtă, dintr-o parte în alta (repet, nu vreau să sperii pe nimeni, ştiu de multe cazuri fericite şi rapide, dar eu nu am cum să îmi ascund sentimentele).

Cântărind cele două opţiuni, natural sau cezariană, am ales prima variantă pentru simplul fapt că aşa au născut femeile mii de ani, că recuperarea se pare că e mai rapidă decât după operaţie (da, l-am putut ţine pe Luc în braţe imediat şi după două săptămâni am putut să stau complet în fund), nu prezentam niciun risc care să indice cezariana, eram sănătoasă, înţelesesem că lactaţia vine mai uşor şi am mers pe principiul “mai bine mai greu la început şi mai uşor după”.

În plus, citisem zile întregi despre îngrijorările specialiştilor, care subliniau că rata cezarienelor a crescut mult în lume, nejustificat, iar riscurile sunt mai mari decât în cazul naşterilor naturale. Spre exemplu, potrivit unui studiu francez, publicat de Biblioteca Naţională de Medicină din Statele Unite ale Americii, riscul de deces în cazul cezarienelor s-a dovedit a fi de trei ori mai mare faţă de naşterea vaginală din cauza ulterioarelor complicații.

Aşa că, am ales, în cunoştinţă de cauză, varianta care mie mi se părea firească: natural. Da, durerea fizică cea mare a durat câteva ore, nu câteva săptămâni ca la cezariană (înţeleg că, din nou, depinde de la caz la caz), m-a pregătit poate pentru durerile de mastită ce aveau să vină, dar durerea psihică m-a ţinut în şah mat până de curând. Până când am început o consiliere psihologică. Ba chiar, când o prietenă mi-a zis că a avut parte de o naştere minunată, eu am început să plâng instantaneu. Nu ştiam că se poate. 

La mine nu s-a aplicat niciodată sfatul omniprezent, “ţi-l pune doctorul în braţe, uiţi tot”, nu, nu. Ba chiar, vă mărturisesc, naşterea a fost unul dintre motivele pentru care nu mi-am dorit al doilea copil prea curând. Medicul a fost minunat, chiar şi personalul din spital m-a ajutat când aveam nevoie, dar procesul în sine pentru mine a fost o traumă. Sunt eu prea slabă că nu am trecut rapid peste? Poate, habar nu am. 

Cert e că m-a întristat întotdeauna războiul dintre mame în ceea ce priveşte naşterea, un subiect atât de personal, care – cu tristeţe observ – nu pare să contenească nici acum, după trei ani în care aş fi zis că se pot domoli vulcanii. Nu contest în niciun caz beneficiile naşterii vaginale, doar şi eu am ales-o, dar mă intrigă mai degrabă legătura aceasta directă dintre modul în care îl naşti şi în care îl iubeşti, o legătură pe care eu nu reuşesc să o văd. 

Eu sunt sinceră şi vă spun că încă nu ştiu cum va fi la noi. Dacă mă uit adânc în mine, mi-aş dori, cu sinceritate, să pot naşte natural, fără doar şi poate. Dar dacă nu o să reuşesc, dacă medicul îmi va recomanda, în funcţie de context, a doua variantă, nu mă face mai puţin mamă. Asta nu înseamnă că nu îi voi veghea somnul, că nu îi voi mângâia părul sau nu îi voi săruta tălpile. Asta nu înseamnă că îl voi iubi mai puţin. Aceeaşi mamă a lui voi fi.

Poza: arhivă personală

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

3 răspunsuri

  1. Well…multe de spus despre minunea nasterii naturale,cum o numesc multe si multi. Am nascut natural anul trecut dupa o luna de stat in spital. A fost un travaliu si o nastere mai mult decat traumatizanta urmata de o hemoragie post partum si doua transfuzii de sange. Da, mi-am nascut copilul la termen, dupa multe sacrificii si au urmat si altele:o recuperare fizica de cateva luni, o depresie postnatala severa, dar si un superb copil de care ma pot bucura cu adevarat dupa multa munca emotionala cu mine si cateva pastile antidepresive, ca sa fiu putin funny aici. Mi-am dorit nastere naturala si nici nu concepeam sa nu alaptez, insa asteptarile acestea, cumva si impuse de mame prea perfecte, au pus cativa picuri in paharul depresiei. Oare cezariana ar fi fost fara hemoragie postpartum? Nu stiu si am incetat sa ma intreb, in schimb am inceput sa accept toate intamplarile din acele luni. Cred in continuare ca nasterea naturala este benefica pentru bebelusi, insa nu as putea sa spun acelasi lucru si despre mame.

    1. Mamica puternica! Eu am mers pana in ultimul moment pe nastere naturala…pana la iesire… cand nu a mai iesit… si exista riscul sa murim amandoi… si inca tot ziceam : nu…va rog…vreau sa mai imping putin ! Cand in cele din urma, 2 doctori se rugau sa intram in cezariana pt ca exista deja suferinta fetala… am fost de acord cu cezariana… care a decurs bine..insa la 6 sapt dupa nastere eram din nou in „Cezariana” datorata unui chist care nu a fost „descoperit” decat dupa nastere din cauza unor dureri infernale… si dupa operatie sa aflu ca eram infectata … si operatia a fost una dificila…cu transfer de sange si „curatare ” interioara cu muuulta apa distilata… medicii crezand ca nu ma voi mai trezi… eroare medicala sau nu… Dumnezeu a vrut sa traiesc… si desi am ramas cu un ovar si posibilitati mici de a mai face copii si au urmat luni grele … am mai facut un copil la nici 2 ani distanta… puterea unei mame e nebanuita! Ai grija de tine mamico si lupta in continuare! Te imbratisez

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *