Referendumul din Octombrie pentru familia tradițională este iar unul dintre motivele pentru care România, micuța asta țară a inimii mele, pare să nu își mai găsească pacea, identitatea și se tot ceartă. Clivaje imense între păreri, de la “praf în ochi”, “perdea de fum”, “actuala guvernare vrea doar să îşi arate puterea” până la “legalizarea căsătoriilor gay” şi “deteriorarea umanității”. Iar mulți dintre cei ce apără familia în forma ei istorică, formată din femeie și bărbat, invocă – poate cu sinceritate – îngrijorarea față de copiii abandonați, ce ar putea fi adoptați ulterior de două persoane de același sex, distrugându-le viitorul. Dar pe ei, pe acești copii de care se tot vorbește, i-a întrebat cineva? Cu acești copii, proveniți tocmai din familii tradiționale, a discutat cineva să vadă ce îşi doresc?
Drept să vă spun, nu înțeleg utilitatea demersului acestui referendum și nu sunt nici politolog să încerc să o înțeleg, dar pot să judec din perspectiva unei mame. Cred că mă pricep de prea multă minune – şi sensul e uşor peiorativ şi ironic – la sentimente. De când îl am pe Luc, mi s-au desfundat canale cu sensibilități acute, care curg şiroaie prin urechi, orbite, nări, oase şi piele. Din tâmple până-n călcâie. Ca să vă faceți o idee, vă mărturisesc că nu trec multe zile fără să mă gândesc la copiii fără părinți. Nu vă zic zilnic, că nu m-ați crede, dar decent este să vă spun că, de multe ori când îmi strâng copilul în brațe, mă gândesc la ei.
De multe ori mă gândesc că sunt lăsați să plângă până la epuizare, de foame, oboseală, durere, tristețe. Că primele lor cuvinte nu sunt “mama” și “tata”, că nu au de unde învăța forma zâmbetului, fiindcă nu le zâmbește nimeni, că trăiesc sub frică și instinct de supraviețuire. Nu degeaba părinții copiilor adoptați mărturisesc cum, în prezența mâncării, micuții încep să tremure și să muște din toate felurile din jur. De multe ori mă întreb cine îi strânge pe acei copii prihăniți. Cine le mângâie părul, cine îi veghează când au febră şi cine le şopteşte că totul va fi bine. Probabil cea mai dulce vorbă pe care o primesc este înainte de culcare: “stinge becul acum, dacă nu vrei iar o porție de cafteală!” Sigur, înțeleg că în centrele private mai întâlnești omenie, dar la stat – mai nimic. Iar singura consolare pentru mine e că se au unii pe alții. Că au un continent de iubire de dat şi îl oglindesc în prieteniile de se formează. Dar bebeluşii? Bebeluşii ce fac?
Conform Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, la sfârșitul anului trecut, peste 55.300 de copii erau în sistemul de protecție specială, dintre care în jur de 37.100 erau în servicii de tip familial (asistenți maternali, rude sau familii), iar restul, 18.200, în centre publice sau private, pe care ei le denumesc servicii de tip rezidențial. Iar aici, în centre, în jur de 200 sunt bebeluși, iar în jur de 250 sunt de vârsta copilului meu (între un an și doi). Aproape 450 de copii până în doi ani. Însă, nu ştiu dacă ştiați, dar nu toți copiii sunt adoptabili. La sfârșitul anului trecut, statisticile arătau un număr de aproape 3.260 de copii ce pot fi adoptați, aproape șase la sută, iar 430 sunt cei până în doi ani. Şi când scriu număr, mă dor toate la gândul că doar asta sunt ei pentru România: numere.
“Avem puțini copii care sunt, în mod real, dați spre adopție. Ca să fie adoptabil, un copil trebuie să nu fi fost vizitat de niciun membru al familiei (până la rude de gradul 4) deloc, o perioadă de doi ani de zile. Dacă se întâmplă asta, se dă o decizie judecătorească prin care părinții sunt decăzuți din drepturile părințești și copilul intră în sistemul de adopție. La fel se întâmplă și dacă părintele dă o declarație că nu îl vrea pe copil și îl dă spre adopție”, mi-a spus Adriana Sălcianu, care este angajată a Centrului de Formare și Evaluare în Asistență Socială (CFCECAS) și membru al Asociației Asistenților sociali din România (ASproAS).
Vișinel Bălan, abandonat la două luni, luptă acum pentru copiii din centrele de plasament

Tot din datele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție vedem că anul trecut au fost adoptați 1.251 de copii, cei mai mulți având până în șase ani (în jur de o mie), cei mai puțini, opt copii, având între 14 și 17 ani. Chiar și fără statistici ne-am fi dat seama că, pe măsură ce copiii cresc, șansele să fie adoptați scad. Și unde rămân? La centru. Dar dacă ar fi mai multe familii care ar dori să înfieze, oare perspectiva nu s-ar schimba? Familie însemnând o mamă singură, un tată singur, o mamă și un tată, doi tați sau două mame. Oameni, până la urmă, care își doresc un copil. Oare ar prefera să fie în continuare închiși în serviciile de tip “rezidențial” sau ar prefera o familie, fie ea și gay?
Vișinel Bălan, omul cu o poveste și o putere incredibile, care a stat 26 de ani în sistemul de protecție (protecție, ironic nu?) și acum luptă pentru copiii abandonați, mi-a spus că ar fi vrut orice tip de familie, fie ea și gay. S-a născut în 1987, într-o familie de 13 frați, iar la două luni a ajuns în centrele de plasament, fiindcă părinții trăiau la limita sărăciei.
“Mi-aș fi dorit să cresc în orice familie, fie ea și gay. Ideea era să fie familie. Faptul că am crescut 26 ani în casele de copii e groaznic.”
Nu am mai îndrăznit să îl întreb prea multe detalii pe care oricum le citisem la el pe site, ca să nu îi amărăsc ziua. Am selectat însă un pasaj pentru voi, să vedeți cât de groaznic este:
“La vârsta de 10 ani am trăit pentru prima dată sentimentul de nedreptate profundă. Eram în curte, jucându-mă cu un cărucior când o femeie m-a strigat “Vișinel, hai la masa”. Fericit m-am îndreptat spre camera mea, care se afla la etajul 2 al clădirii. La jumătatea drumului un rulment al căruciorului cade pe scări, era greu și cădea cu o viteză ucigătoare dar nu i-am dat de seamă. Ajungând aproape de cameră aud de la etajul precedent vocea unei alte doamne <<Vișinel, în cancelarie. Acum!>>. De această dată vocea era una sumbra, rece, care instiga răutate. Mi-am ascuns căruciorul sub pat și m-am îndreptat grăbit spre cancelarie, ajuns acolo femeia a stins toate luminile și a început să dea cu o coadă de matură în mine cu o violență cu care nu m-am mai confruntat până atunci. Am început să plâng și să țip dar în același timp și ea țipa la mine <<Era să mă omori>>. Nu înțelegeam, nu știam ce am făcut. Dădea cu ură și parcă cu fiecare lovitură primită se încărca și mai mult cu energie. M-am ascuns sub catedră și am încetat să mai țip, mușcând cu dinții piciorul mesei pentru a-mi reduce durerea. În acea zi am vrut să mă sinucid. M-am dus la geam și de la etajul unu am sărit, mă durea tot corpul după acea bătaie „ruptă din rai” dar, am luat aer adânc și mi-am spus <<Acel loc nu este pentru mine>>”.
Așa că a fugit. A ajuns pe străzi, a dormit pe bănci, a cerşit, apoi a revenit în sistem, timp în care a dat peste scenarii greu de imaginat. Însă a luptat şi a continuat să învețe, fiindcă era convins că educația e singura care îl poate salva. Aşa a şi fost. La 29 de ani a reușit să devină licențiat în drept și teatru, reuşind, de asemenea, să facă un master în științe penale și în asistență socială. Iar astăzi este efectiv ajutorul viu şi real al copiilor abandonați, care îi scriu (cei ce pot!) şi îi cer ajutorul, înființând ONG-ul „Vocea copiilor abandonați” (puteți să îi citiți în continuare povestea aici). Însă el este unul din puținele cazuri tare norocoase, în condițiile în care peste zece la sută dintre copiii din centre ajung să se sinucidă.
Studiu de 30 de ani: copiii minorităților sexuale sunt în regulă

Am văzut că unul dintre motivele pentru care oamenii cred că o familie formată din membri cu același sex nu ar trebui să adopte este faptul că acei copii vor avea, la un moment dat, gânduri sinucigașe. Evident, m-am înspăimântat și eu, dar am căutat informații relevante să mă dumiresc. Nu cunosc niciun copil adoptat de minorități sexuale, dar am dat peste un studiu publicat de “Medical Journal of Australia”, citat de The Guardian, una dintre cele mai prestigioase surse media din lume, care menționa că, după trei decenii de cercetare, specialiștii au observat că puștii proveniți din familii de același sex sunt la fel de dezvoltați emoțional, social și educațional precum copiii dintr-o casă formată din mamă și tată. Studiul a mai constatat, într-adevăr, că tinerii care și-au exprimat diversitatea în orientarea sexuală sau identitatea de gen au înregistrat unele dintre cele mai ridicate rate de suferință psihologică. De asemenea, publicația Time citează un alt studiu prin care se arată că peste 30 la sută dintre copiii minorităților sexuale sunt supuși agresiunilor verbale și fizice din partea colegilor de şcoală (renumitul bullying), motiv susceptibil de a provoca un comportament suicidar. Deci, iată, din cauza societății, din cauza noastră, nu din cauza părinților. Însă, în ceea ce priveşte sânul familiei, studiile arată că acolo sunt cât se poate de fericiți.
Și ca să subliniez că acest comportament depresiv (deşi întâlnit peste tot) este mult mai acut la centrele di România (în afarã poate sunt alye condiții), l-am rugat pe Vișinel să îmi confirme sau infirme informația de mai sus, pe care o găsisem mai demult: că zece la sută din copiii din centre se sinucid.
“Din nefericire, rata copiilor din centre care se sinucid e în creștere. Și creste de la an la an”, mi-a spus.
Voi vă dați seama? Mii de copii. Chiar şi Vişinel, cu puterea lui inimaginabilă, a ajuns să sară de la etajul unu. Iar ei sunt mânați de condițiile de neînchipuit în care se află, nu din cauza agresiunilor verbale.
Ce aș face cu copilul meu?
Cred că cel mai bine ar fi să nu mai privim principial, din perspectiva dogmelor, ci rațional. Nu spun că nu vreau ca un copil să aibă o mamă și un tată. Nu spun în niciun caz că sunt inferiori celorlalți copii și nu ar merita un cămin pe care noi îl definim normal (dimpotrivă, ar trebui să ne îndreptăm arenția spre ei mult mai mult decât o facem acum!). Nu. Spun doar că o familie care își dorește un copil, indiferent despre ce tip de familie vorbim, este cu mult mai bună decât centrele de plasament unde copiii sunt condamnați să rămână. Până la urmă, comparăm oameni care își doresc să crească un pui de om, care își doresc să îl iubească și să îi ofere căldură și confort, cu o instituție rece, cu un sistem cumplit, care nu îi dorește și nu face altceva decât să le taie aproape toate șansele de existență. Este ridicol. Și mai spun că niciun copil nu merită să fie lovit, abuzat, exploatat. Și, mai ales, niciun copil nu merită să fie abandonat.
Așa că, singura mea dorință este ca, în exercitarea dreptului vostru de vot, să încercați să nu mai invocați – deşi, repet, poate cu cele mai bune şi genuine intenții – viitorul tragic al copiilor în familiile de gay, fără a fi pe deplin informați. Când lucrurile nu stau deloc aşa. Să nu fie acesta pretextul pentru care preferați o familie tradițională. Mai bine să ne focalizăm energia şi să ne gândim cum putem să îi ajutăm. În ceea ce mă priveşte, dacă mâine copilul meu ar rămâne singur, dacă noi am dispărea și ar trebui să alegem între o familie gay și un centru de plasament din România, fiți siguri că aș alege oamenii. Voi ce ați face?
PS: promit să fac în viitor o investigație mult mai amănunțită, când m-o lăsa copilul meu să scriu şi când ajung în țară. Până atunci, încerc să strâng oameni buni să mă ajute.
Foto: Unsplash
Cu prietenie,
Alexandra
6 răspunsuri
Intru totul de acord cu tine.
Ma bucur 🙂
Daca nu s-a rezolvat pana acuma treaba cu adoptiile de atatia ani de zile nici macar pentru familiile normale, cine e devina?? Si daca s-ar rezolva problema adoptiilor nu credeti ca mult mai putini copii ar fi in situatia de a ramane institutionalizati?? Ce legatura are acest subiect cu referendumul?? Am senzatia ca exista o maaaare dezinformare, asa ca am sa explic aici cum sta treaba poate mai citesc si altii. Referendumul nu are nicio legatura cu definirea familie si nu spune cum ar trebui sa fie aceasta, pentru ca familiile pot fi ff diverse si monoparentale si formate din doi bunici care cresc nepotii copiilor plecati in strainatate…etc…. Referendumul este pentru definirea notiunii de Casatorie si care ar trebui sa sune la fel ca si in codul civil – uniunea dintre un barbat si o femeie…In al doilea rand intrebarea de la referendum suna asa pentru ca asa este legea referendumului facuta si asa a sunat la toate referendumurile facute pana acum… In al treilea rand se face o asociere si o confuzie ff mare spunandu-se ca e referendumul lui Dragnea. Poate vedea toata lumea ca il sustin oameni din toate partidele. Si patru la mana daca nu se prezinta lumea la referendum banii sunt oricum cheltuiti, deci vaitatul pentru niste bani care oricum numai exista este inutil. Toata lumea baga emotiile in toata treaba asta dar nimeni numai gandeste rational si atunci toata informatia este eronata si distorsionata. Oare cine profita de pe urma acestei dsitorsionari si de orice dezbinare din societate??!! Este o intrebare retorica caci multi intelepti au raspuns deja la ea: Divide et impera!!!
Nu cred ca ati citit tot cu atentie. As vrea ca lumea sa nu foloseasca acesti copii abandonati drept scut pentru ceea ce simt. Articolul este un contramesaj, daca vreti, al mesajului de genul „daca nu votezi, doi barbati vor putea adopta copilul tau”. In primul rand, nu are cum, daca il abandonezi. Iar in al doilea rand, cred ca ar fi mai bine cu doi oameni decat sa ramana in centre. Oricum, va multumesc pentru lamuriri, am inteles perspectiva dvs.
Mi-am permis sa iau comentariul unei prietene de pe facebook, care i-a raspuns unei alte prietene ce a postat articolul dvs. Ea prezinta un punct de vedere chiar la subiectul pe care l-ati prezentat. ” Fii linistita, vor avea multe măsuri legislative care le va permite sa adopte copii, o sa fii ” plăcut surprinsă ” de acest lucru! Dar nu -i vor lua din orfelinat …..nuuuuu…..Aceia nu sunt pe gustul lor…..Vor adopta copii direct de la familiile formate din mama si tata care vor avea un comportament neadecvat fata de copil, gen : „dacă mănânci tot borcanul de crema de ciocolata te bat” .Copilul plânge, vecinii aud scandal, cheamă protecția copilului, aceștia vin si iau copilul pe motiv ca familia in cauza il abuzeaza. Deși copilul era bolnav de diabet ! Dar nu contează …..a fost”abuzat ” ! Cauta sa te informezi, e un caz real din fericire inca nu in România, ci in Vest unde căsătoriile gay sunt in vigoare deja….Unde ajung acești copii asa crescuți bine ( nu chinuiți prin casele de copii) e lesne de înțeles ! Si mai au o varianta „soft” ! In Franta am văzut la TV un documentar unde prezentau cum își aleg o parte din cuplurile de „homosexuali” copii asa cum își doresc ei….si nu dintre amărâții din casele de copii. Ei merg impreuna la un gen de „banca de donatori”, își aleg din catalog cam ce fel de trăsături au părinții. Materialul genetic provenit de la părinții care le plac este „însămânțat” la purtătoare ( femei ) din India, tara extrem de săracă. Aceste indience care poarta copilul in pântece 9 luni o duc foarte bine in acest răstimp, iar in ultimele luni o duc chiar regește in clinici moderne, pt ca nu -i asa copilul trebuie sa se nască sănătos si frumos! In momentul in care nasc si-si vad copilul ele traiesc o drama cumplita…..despărțirea de copil….pe care bietele de ele nu o anticipasera…..mi s-a ridicat pielea pe mine cand vedeam cum strângeau cu mâinile copilașul care bineinteles li se smulgea de la sân pt a fi „distribuit” conform contractului. Cauta sa te informezi Maria, sunt lucruri in țările unde căsătoriile gay sunt legale deja, lucruri care acum in România nu se petrec. Dar numai maine nu-i poimâine! Dacă ne uitam la girafa ,uimit de gâtul lung pe care-l are si spunem „asa ceva nu exista” o sa ne coste scump in viitor……foarte scump……Așadar fii linistita …..familiile gay nu se vor repezi in orfelinate sa adopte copii muciosi si mirositori….asa cum crezi tu acum…..”
Un pic cam apocaliptic mesajul. Dar sa stiti ca in lumea asta sunt nspe mii de cazuri, fiindca suntem atatia oameni. Si permiteti-mi sa fiu mai rezervata si sa nu cred ca se pot lua copii daca nu sunt parintii decazuti din drepturi. Cunosc (prea mult spus cunosc, dar stiu) gay care fac voluntariat si merg foarte des la centre sa predea, sa duca jucarii si sa le mai spuna o vorba buna. Sunt oameni sensibili, care vor sa ajute si sa faca bine. Si nu am niciun motiv sa dezinformez. Inca o data. Solutia nu este adoptia. Solutia este sa nu mai fie abandonati din cauza saraciei…