Mi-a fost frică să te țin în brațe. Doamne, ce frică mi-a fost să te ating, să te ridic, să îți țin capul cu mâinile-mi căuş, să te mângâi pe pielea ta fină cu degetele-mi aspre.
Mi-a fost frică să te las singur. Să te pun în pătuț, să plec mai mult de-un sfert de ceas de lângă tine chiar şi când dormeai. Stăteam şi priveam cum îți ridici şi îți cobori pieptul ritmat şi suav.
Mi-a fost frică să îți dau drumul la degețele, să calci pe covor nesusținut, să păşeşti singurel pentru întâia oară. Ți-am dat drumul sau, dacă îmi aduc bine aminte, mi-ai dat tu.
Mi-a fost teamă când ai făcut primul vaccin, prima febră, prima criză de colici. Mi-a fost teamă să îți dau şi prima linguriță cu morcov. Doamne, tremuram ca piftia.
Mi-a fost frică să nu mă uiți. Să nu mă mai iubeşti ca acum, să nu mă pomeneşti în aducerile aminte. Să nu mai ai amintirile mele, de când voiai să te cuibăreşti numai şi numai în partea stângă. La inimă.
Mi-a fost frică să îți fiu mamă. Mi-a fost, recunosc, mă poți condamna? Să fii responsabil de viața unui sfert de om, venit chiar din tine, este mai greu de mii de ori decât să fii responsabil de propria viață.
Da, mi-a fost frică să fiu mamă. Să îți fiu mamă. Până m-ai învățat tu. Până într-o zi, când mi-ai zâmbit cu atâta iubire de am crezut că amețesc. Un zâmbet care mi-a spus doar atât:
„Nu îți mai face griji, mama. Cât eşti lângă mine, totul va fi bine”.
Şi a fost.
***
PS: această scrisoare i-am scris-o lui Luc acum un an sau doi. Dar am pus poză cu Alec, să fie amândoi.
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
