Manifest împotriva lumii. Luc e prea bun pentru ea

Mă doare stomacul îngrozitor de când am auzit de tragedia de la metrou. Parcă îmi înnoadă cineva intestinele și, de amuzament, mi le mai face și fundă. “Ne naștem să murim sau murim ca se ne naștem…” este cea mai stupidă maximă retorică pe care am auzit-o de când m-am cunoscut, ce se vrea a fi inteligentă și plină de învățăminte și profunzime. Profunzime pe naibii!

Nu știu dacă am mai avut șansa de a-mi exprima disprețul față de Univers, dar o fac oricum. Nu există zi de la natură să nu aud de atrocități. Nu există o zi pe Pământul ăsta ciufut în care lumea să nu mai sufere. E adevărat, suntem miliarde și fiecare își cară povestea în palme, sperând să o ducă până la final. Dar ce înseamnă final? Nimeni nu știe. Ei, și după ce că viața ne mai oferă de la sine putere câte un sac cu moloz de cărat -câte o boală, câte o tragedie- ne mai încurcăm și noi între noi. În loc să ne apreciem și să ne respectăm mai mult. În loc să fim mai buni unii cu alții, cum degeaba ne urăm de Sărbători. În loc să ne ajutăm să ducem o viață pașnică, fiindcă una se presupune că avem. Spuneți-mi, cum îmi feresc eu copilul de Răutate? De nebuni ca cea de la metrou?

Să facem un exercițiu de imaginație. Închipuiți-vă un nucleu plin cu fericire, acoperit de un prim strat cu frumos, apoi de un alt strat format din dualitatea frumos-urât și, pe exterior, un strat grosolan de urât. Copilul meu acum este în nucleul de fericire. Este mititel și nu fuge nicăieri. Dar, pe măsură ce va crește, se va deplasa ca atomul de pe un stat pe altul, până va ajunge și la ultimul. Pe măsură ce va crește, va da peste oameni orbi sentimental și, când mă gândesc, durerea îmi urcă la creier. Înțeleg că va trebui să îl educ și să îl învăț să aibă grijă de el, dar credeți că părinții fetei de la metrou nu au făcut-o? Sigur că da. Doar că viața nu a mai avut grijă de ea. Noi nu am avut grijă de ea. Cei care erau prin jur n-au avut grijă de ea și nici nu s-au gândit să o prindă pe nebună. Nu pot să cred că nimeni, dar chiar nimeni, nu a văzut. Iar eu, în situația asta, cum pot să am mai mare de grijă de Luc dacă lumea nu ajută?

Nu vreau să spun nimic nou cu acest articol. Nici nu plănuiesc să caut răspunsuri la întrebări, fiindcă îmi număr și firele de păr și tot nu le găsesc. Și în niciun caz nu vreau să fac eu -un neica nimeni- pe inteligenta moralizatoare. În niciun caz. Îmi exprim îngrijorarea. Sper doar să reușim să ne creștem copiii mai buni decât noi și să îi inspirăm să facă la fel cu ai lor. Sper doar să le arătăm că, deși e mai ușor să faci rău, e mai util să faci bine. Iar stratul ăla exterior, grosolan de urât, să ajungă doar o linie. Pentru că, la cum e lumea acum, la cum e viața acum, simt că nu îl merită pe copilul meu. Luc e prea bun pentru ele.

Sursa foto: Ana Maria Oancea

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.