Strângeam liniştită masa în bucătărie când aud deodată un bubuit în living. Las laveta şi alerg înspre zgomot. Luc, copilul meu de 2 ani şi 5 luni, luase ciocanul de şnițele fără să îmi dau seama şi bătea – la fel de liniştit – în mobilă. „Mami, vezi”, îmi zice, îndemnându-mă să mă uit la ispravă. Făcuse mici găurele în vopseaua albă de pe şemineu. Să respir, îmi zic, apoi să îi explic calm şi ferm de ce nu batem lemnul cum batem carnea de porc. Dar nu apuc să deschid gura, că îmi dă şi mie cu ciocanul în cot.
De durut, vă spun sincer, m-a durut puțin, dar nu atât de rău pe cât am început să mă vait. I-am luat ciocanul din mână, mi-am acoperit ochii cu brațele şi am început să mă prefac tristă, amărâtă, indignată de gest, mai-mai să îmi dea lacrimile.
„Mami, m-ai lovit şi mă doare”, îi spuneam. „Nu avem voie să lovim pe nimeni, niciodată”. Ştiu de teoria că unui copil e mai bine să îi spui ce să facă decât ce să nu facă, dar am simțit nevoia să accentuez că lovitul chiar nu e permis. Apoi am continuat: „Mai bine mă mângâi decât să mă loveşti cu ciocanul.”
Şi cum stăteam afectată lângă el, în genunchi, Luc a ridicat din sprâncene, şi-a plecat puțin capul şi m-a luat în brațe. „Mami felițită”, a zis. Voia să fiu iar fericită, auziți şi voi. Mă lua în brațe ca să nu mai fiu tristă, să nu îl mai cert şi să îmi schimb starea de spirit. Copilul meu avea grijă ca eu să fiu fericită. Mi s-a părut uimitor.
Şi m-a lovit aşa, în piept, faptul că ei, copiii noştri, nu intenționează niciodată să ne supere. Sunt doar exploratori de idei, de sentimente, de reacții ale noastre, de curiozități. Când muşcă din săpun, când aruncă tot ghiveciul cu pământ pe covor, când varsă toată sticla de lapte pe lenjeria tocmai pusă, când le scapă cana de ceramică pe gresie, când ne aruncă telefonul de perete, ca să nu mai stăm cu el în mână, când plâng după o jucărie, ori de câte ori fac câte o năzbâtie, țineți minte că nu o fac împotriva noastră, ci din dorința de explorare a lumii. Chiar nu au un program implementat cu „neapărat enerveaz-o pe mami”. Ba din contră, iată, ei vor să fim fericiți. Să ne facă fericiți. Dovada este chiar copilul meu.
Poza: arhivă personală, făcută de Yuta Aoki
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
