Mamă de băiat

Trebuie să recunosc în faţa voastră că am crezut că o să am fetiţă. Cred că îmi doream asta în subconştient, fiindcă mi se părea mai uşor de crescut decât un băieţel. Credeam că o să am mai mult habar într-ale vieţii, luându-mă pe mine ca reper. Dar și pentru că – să nu râdeți – mă gândeam că la bătrânețe o să mă sune sau o să mă viziteze mai des decât ar face-o un băiat (știu, nu generalizez, dar nu pot să nu observ că, în jurul meu, cam aşa se întâmplă!). Mă gândisem şi triasem până şi lista prenumelui, rămânând la două opţiuni: Aria (da, da, inspiraţie din Game of Thrones!) sau Aida. Dar pe la 12 săptămâni de sarcină, am făcut ecografia de morfologie fetală de trimestrul I şi ginecologul ne-a spus sexul fără să-l întrebăm. Aşa, brusc:

-Ah, e băieţel. I se vede ţuţuroiul între picioare, a spus medicul, în timp ce fixa aparatul pe burtică mai bine. Vedeţi?

Ce-i drept, cred că observai şi de pe Pluto, acel “ţuţuroi” fiind clar şi descifrabil. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit la Andrei, care stătea cuminte pe scaun, în spatele doctorului. Şi nu exagerez cu nimic când vă spun că ochii i se aprinseseră ca girofarul, iar gura i se schimonosise într-un zâmbet imens de popândău, dând de înţeles că dorinţa îi fusese îndeplinită.

Deşi Andrei mereu, dar mereu îmi spunea că pentru el nu contează sexul, stiam ca ar fi vrut un mic tovarăș masculin de joacă, pe care să îl crească în spiritul muntelui, căţăratului, astronomiei, biliardului, șahului, sportului și în spiritul tuturor pasiunilor lui. Și nu vreau să credeți că sunt misogină sau să dau de înţeles că o fată nu ar fi interesată de cele de mai sus. Nu, nu. Că doar și eu am trecut prin ele (multe de dragul soțului!). Doar că, având în minte exemplul de legătură dintre el și tatăl lui, de experiență și de timp petrecut împreună “ca băieţii”, cred că îi era mai la îndemână să se transpună ca părinte.   

Ei, şi uite aşa, am aflat că o să am un Luca-Ştefan. Un Luc. Nume pe care oricum l-am ales cu greu, pentru că în mintea mea nu se potrivea nimic cu numele de familie al soţului, Cioboată. Şi, drept să vă spun, acum nu mai pot, nu mai am cum și îmi e de-a dreptul imposibil să îmi imaginez un alt copil. Chiar și un alt băiețel, darămite o fetiță. Eu, mamă de fetiță? Greu de crezut acum.

Așa că Universul a știut mai bine. A știut ce bucățică lipsește din noi, a știut ce piesă de puzzle mai trebuie lipită și a știut cum să dea formă iubirii noastre. Ne-am pricopsit cu cel mai știrb și drăgălaș râs, pe care îl aud și când nu e în preajmă. Ne-am pricopsit cu cei mai pelini și mai pătrunzători ochi, pe care îi văd și când mă învârt, uitându-mă în tavan. Avem acasă cele mai întinse gene, cele mai rotunde degete de la picioare, cele mai satinate mânuțe și cel mai pur și limpede sfert de om. Ne-am pricopsit cu un băiețel după chipul și asemănarea noastră, care ne va uni până vor pica toate stelele de sus.

Și știu că oricine și orice ar fi fost l-am fi iubit la fel. Știu asta. Dar nu pot să nu mulțumesc zilnic, ori de câte ori respir, că îl avem chiar și tocmai pe Luc.

Poza: Yuta Aoki

PS: articolul este fix de anul trecut, dar l-am asezonat cu poza asta, făcută în weekendul trecut, în Tokyo, de Sakura 🙂

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:

0

0

0

0