Mai stai puţin la mine în braţe, vrei?

Încă de pe vremea când Luc avea capul cât o prună și mânuțele cât păstăile, cei din jur mă sfătuiau să nu îl învăț în brațe. Că va ajunge un alintat, iar eu – o cocoșată. Pe atunci nici nu știam exact pe ce planetă sunt și ce am de făcut, darămite să mă mai gândesc ce ar presupune învățatul lui în brațe. Dar bănuiam că e ceva de speriat dacă -nu unul- ci cinci-șase oameni mă avertizaseră. Așa că, sfatul mi-a intrat pe ambele urechi și am avut de gând să îl iau destul de în serios, fiindcă da, eu chiar îl luam în brațe și des! Dar nu am reușit să țin cont de el și de abținut nu m-am putut abține. Ba chiar, mi-am făcut și mustrări de conștiință, că nu sunt o mamă responsabilă și că o să îl învăț prost. Dar îmi plăcea aşa de mult să simt că îl protejez, că nu mai conta.

Îl plimbam în palme prin toată casa, îl luam din pătuț doar să îl admir că e al meu, să îl miros din tălpi până la fontanelă, să îi pup degețelele, părul și sprâncenele ridicate. Îl lua soțul, îl lua mama, îl lua tata, apoi ajungea iar la mine. Ne dădeam în balansoar până adormea pe piept, mă uitam în ochişorii lui până mă rătăceam, îi povesteam vrute și nevrute sau chiar citeam subtitrarea de la un serial pus pe mut, doar să îmi vadă buzele mișcându-se. Probabil că l-am sufocat cu prezența mea, dar vă spun că bine am făcut.

Acum, de când merge, nu mai stă locului. Nu mai stă în brațe cât și când vreau eu. Nu mai stă când am poftă să îl smotocesc. Ori de câte ori îl întrerup din vreo activitate să îl strâng în mine două secunde -două doar- se smucește să își continue joaca. Și, de multe ori, și pe afară, când ieșim, nu vrea în brațe sau în căruț, ci pe jos. De infinite ori mi s-a întâmplat să mi se topească inima de la vreun zâmbet ștrengar și să vreau să îi pupăcesc obrăjorii, chiar atunci pe loc. Să îl îmbrățișez tare și îndelung. Dar ia-l de unde nu-i. Când mă vedea că vin spre el, el fugea să se ascundă, să îl găsesc. Să ne jucăm. Când eu aș vrut doar să nu îi mai dau drumul.

Din fericire însă, mai sunt momente în care simte și el nevoia să mă îmbrățișeze. Când suge, când îl vede pe Andrei că face același lucru, când ne rostogolim prin pat și se împinge în mine ca un tăuraș și, cel mai mult, înainte de somn. Ei, și îmbrățișarea lui de dinainte să adoarmă este ca o adiere celestă. Îmi place așa de mult cum se agață de mine cu degețelele, de îmi risipește orice negură de tristeți. Când stăm pe saltea, el se cuibărește între pieptul și mâna mea, punându-și piciorușele pe piciorele mele. Și de multe ori adoarme chiar așa. La mine în brațe. Și rămân înțepenită, respirând deasupra lui și mulțumindu-mi mie că am profitat de timpul nostru cât mai mult. Că nu am ascultat de niciun sfat. Și acum fac la fel, profit de orice zâmbet, de orice strânsoare și de orice somn, fiindcă mâine-poimane o să mă trezesesc ciocănind la ușa camerei lui. Iar brațele mele vor fi atunci doar o simplă și vagă amintire.

 

 

Sursa foto: Jordan Whitt,Unsplash

 

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.