-Ce faci, mami? l-am întrebat când am văzut că îşi pune urechea pe scoarța unui copac. Eram printr-un parc mai sălbatic şi ne plimbam prin pădurea lui.
-I-mi-ma, mi-a răspuns. Imima copac. Voia să îi asculte inima, aşa cum mi-o ascultase mie de atâtea ori. Aşa cum i-o ascultasem şi eu pe a lui de şi mai multe ori. Nu l-am întrerupt, ba chiar mi-am pus şi eu urechea pe trunchi.
Adesea, în momentele mele de rătăcire prin lanul de gânduri, mă opresc în dreptul amintirii cu mine însărcinată, cu un butoi pe post de abdomen. Mă opresc în fața amintirii cu Luc în dreptul stomacului meu. În spatele buricului, sub coaste, cu mâinile şi picioarele lovindu-mi rinichii şi ficatul. Când era la câteva palme de gât. Când putea să mă asculte din lăuntru, când putea să numere loviturile inimii mele. Când îmi auzea inima vorbind.
Cred că inimile noastre sună ca nişte maşini de frământat aluatul. Sau ca motoarele automobilelor. Se aud constant şi sacadat. La mari emoții, sângele aleargă prin vene şi le determină să accelereze, devenind parcă mai liniştitoare. Mai puternice, mai pregnante. Cred că inimile sunt unele dintre cele mai importante catalizatoare pentru întărirea conexiunii dintre mamă şi copil. Atât în viața intrauterină, cât şi apoi. Nu degeaba, imediat după naştere, bebeluşul pus pe pieptul mamei, în dreptul inimii, se linişteşte. Nu degeaba, copiii lăsați singuri în cameră (am văzut un video clip cu un astfel de experiment) încetează să mai plângă când în boxe se aud inimile mamelor lor. Aud o muzică pe care o ştiu dintotdeauna.
Mie mi se pare incredibil cum Luc îmi ştie inima mai bine decât mine. Mi-a ascultat-o sub toate formele ei, glăsuind toate emoțiile ce m-au trecut. Mi-a ascultat-o cum bătea când râdeam, cum bătea când plângeam, cum se învolbura când mă enervam sau cum se liniştea când îi vorbeam lui.
Inima mi-a protejat copilul de când s-a înfăptuit el. I-a liniştit, i-a cântat, l-a strigat, i-a descris, în aceleaşi silabe, legătura dintre noi.
Bătaia inimii mele a fost primul sunet pe care Luc l-a auzit. Nu vocea mea, nu muzica lui Mozart pe care i-o puneam adesea, nu baritonul lui Andrei. Inima mea a fost acolo pentru el.
Şi vreau să îi arăt că va fi întotdeauna. “Mai ascultă-mi inima un pic”, îi spun, “ca să nu o uiți de tot”, cuprinzându-l apoi cu brațele. Iar el…el se supune împlinit şi îmi zâmbeşte complice. Un zâmbet care pare să răspundă: “Stai liniştită, mama! Ştiu cum bate şi cu ochii închişi”.
Poza: arhivă personală, Tokyo
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
