Le arătăm copiilor cum e lumea, dar să îi învăţăm şi cum ar trebui să fie

Ascult poveşti ce mă lovesc în stânga, în dreapta, îmi dau câte un ghiont în genunchi, în aortă, uneori şi în inimă şi mă blochez asupra lor de când mă ştiu. Însă, de vreo doi, mă blochez chiar şi zile întregi. Cred că abia de doi ani, de când am născut, iau viaţa în serios. Mai în serios. Până să îl am pe Luc, totul părea ca fulgul de gâscă, aruncat în râu. Timpul, zilele, nopţile îmi curgeau agale şi alene, într-un ritm pe care nu îl socoteam nicicum. Viaţa, cu minunile şi tragediile ei, trecea pe lângă mine neforţat. Nu insitam nici asupra unora, nici asupra celorlalte. Mă bucuram, mă întristam, iar ea trecea în voie şi firesc.

Acum, de când sunt mamă, mi se pare greu să o ocolesc. Pe ea, viaţa. O simt parcă mult mai intens. Şi, marea mea uimire este că simt şi vieţile altora. Sunt mult mai empatică, ascult mult mai afectiv, mă implic mai mult, mă bucur nespus când dau peste cazuri cu final fericit şi mă afund grozav de adânc în tristeţe când dau de altele care nu. Sunt mult mai conştientă de existență şi realitate.

Nu vreau să credeţi că eram nepăsătoare înainte. Dar acum, de când îl am pe Luc, îmi pasă mult mai mult de construcţia lumii. De trăirea din ea. De ce ce ne poate oferi când ne rezemăm de un gard după ce alergăm după bicicleta copilului. Se rupe sau ne ţine? Îmi pasă mai mult de ce ne poate face când stăm şi plângem singuri pe bancă. Ne împinge sau ne ajută să ne ridicăm? Îmi pasă mult mai mult dacă lumea e dulce sau, dimpotrivă, amară, dacă poveştile ei sunt mai amărâte sau mai total-pe-dos, pentru că acum îmi pasă pentru doi. Şi pentru mine, şi pentru copilul meu. Dar mai ales pentru el.

Şi atunci, de cele mai multe ori, caut paharele pline pentru a-mi întări convingerea că lumea e mai mult bună decât rea. Că are indicatoare corecte în cea mai mare parte a ei. Desigur, nu văd semnele mereu, dar nici nu încerc să le maschez dacă sunt greşite, în direcții nepotrivite, de la invidii şi răutăţi până la adevărate vicisitudini. Ba chiar, le contemplez profund şi mă blochez, cum spuneam, asupra lor.

Totuşi, cred că e loc de mai  bine. Cred că oamenii în general pot fi mai bine. Pot vieţui într-o lume mai frumoasă. Într-un viitor. Am speranţa că ai noştri copii vor alcătui acest viitor mai optimist, mai luminos, mai puternic, mai pozitiv doar dacă îi învăţăm noi că se poate.

Desigur, le arătăm care este adevărata faţă a lumii, ca să le putem oferi armele de care au nevoie să se protejeze împotriva ei. Le arătam binomul bine-rău, fără a diminua sau amplifica realitatea. Le arătăm melci striviți pe asfalt, rahat de porumbei pe nas, oameni cu gaură în papuci și în stomac de foame, bătrâni gârboviți de plase grele. Dar îi învățăm că data viitoare melcul poate fi ocolit, rahatul poate fi șterș (chiar de șervețelul lor), pot întinde o pereche de cizme sau o pâine și pot ajuta la cărat de traiste. Cred că dacă îi învățăm astfel, dacă îi învăţăm că lumea, în general, ar putea fi mai frumoasă datorită lor, prin puterea lor de a fi deasupra noastră, de a ne fi superiori în bunătate, înţelegere, gândire şi simţuri, am avea numai de câştigat. Lumea ar fi mai bună și, în final, ar fi mai bună cu ei.

Le arătăm copiilor cum e lumea, da, dar să îi învăţăm şi cum ar trebui să fie. 

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
Tweet 0
Pin Share0

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *