Iubirea a fost întotdeauna laitmotivul vieţii mele, fiindcă, vrând-nevrând, m-a însoţit în toţi paşii. Bunicii mei s-au iubit timp de 60 de ani, părinţii mei încă se iubesc enorm, iar eu şi soţul meu suntem de 13 ani împreună. Din copilărie. Iubirea pentru cărţi m-a făcut să citesc, iubirea pentru versuri m-a făcut să scriu şi doar din iubire pentru viaţă încerc să fiu mai bună. Iar acum, odată cu Luc, iubirea îmi arată o altă faţă a ei, mult mai curată, mult mai inocentă, mult mai profundă, mai autentică şi mai mare. Într-atât de mare, încât l-a întrecut pe Pantagruel, gigantul personaj al lui Rabelais, care putea îndesa în el orice şi oricât şi tot nu se sătura. Şi, drept să vă spun, parcă uneori, mi-e şi teamă de imensitatea ei. Mi-e teamă de ea și că ce-i prea mult strică.
Aristotel, în Etica Nicomahică, îndemna ca oamenii să evite atât excesul, cât şi insuficienţa şi să aleagă măsura justă sau calea de mijloc, fiindcă aceea este adevărata virtute. Capetele, spunea, sunt vicii. Or, în cazul meu, iubirea era multă sau nu era deloc. În iubirile din viața mea aparent viciată – de la amiciţii la rubedenii – au fost doar excese sau insuficiențe. Dintotdeauna am oferit tot, m-am oferit cu totul, cu mâini, cu inimă, cu rânjet, cu coajă și cu miez oricui a cerut. Oricui a avut nevoie de mine. Dar când am simțit că de partea cealaltă a graniţei nu este sinceritate, mi le-am luat pe toate înapoi fără doar şi poate. Era simplu, ne iubeam sau nu. Nu a existat cale de mijloc. Asta până când a venit copilul meu.
Când sunt mici, copiii sunt mult mai fericiți dacă au părinți iubitori și afectuoși
În cazul lui Luc, tot crezul mi s-a schimbat. În cazul lui, există doar exces, rămânând cu bagajele peste graniţă, fără bilet de întoarcere. Dacă nu m-ar mai iubi defel, nu aş mai avea ce face. Nu m-aş mai putea sustrage cu sufletul nici dacă aş vrea. Iubirea mea faţă de el, şi a părinţilor în general, e eternă. E singura care nu va înceta niciodată să existe. Şi are multe beneficii. Oho, destule! Chiar astăzi am citit un studiu (aici) că acei copii faţă de care părinţii îşi manifestă căldura şi afecţiunea, cât sunt mici, prin vorbe, mângâieri şi îmbrăţişări, au şanse mult mai mari să fie fericiţi, blânzi şi implicaţi în relaţiile sociale. Au şanse mult mai mari să fie încrezători în ei şi în puterile lor de a-şi realiza ţelurile decât aceia ai căror părinţi au fost reci sau duri. Şi cu citit sau fără, tot aşa reacţionam.
Din momentul în care mi s-au activat antenele de mamă, l-am iubit dintr-un capăt al Pământului în altul. Şi îi spun asta în fiecare zi. Îl laud ori de câte ori face o faptă bună şi îl las liber să exploreze Universul în limitele de siguranţă. Chiar astăzi a deschis dulapul de sub chiuveta din bucătărie şi a trântit coşul de gunoi pe covor. A scuturat punga bine şi şi-a pus coşul tip găleată în cap. Ce puteam să îi fac? Era fericit, vorbea singur pe limba lui, iar eu mă prăpădeam de râs ascultându-l. Când m-a auzit, a început să râdă şi el, deşi nu ştia de ce. Dar nici nu conta.
Îi interzic puţine lucruri şi îi spun “nu ai voie!” doar atunci când chiar s-ar putea lovi. Când ar vrea să muşte un bec de la veioză pe care l-ar putea sparge cu dinţii, spre exemplu. Şi pentru că sunt puţine nu-uri, le acceptă mai uşor. Când era mai mic, pe la 9-10 luni, nu înţelegea el mare brânză şi plângea nenică de ciudă. Acum însă, la un an şi opt luni, mă imită şi spune “câh!”. Iar dacă e să plângă din orice motiv, îl consolez tot timpul. Nu există varianta să îl las să îi curgă lacrimile, cum am mai fost sfătuită, să facă plămâni sau să nu devină un răsfăţat. Nu există! Trebuie să ştie că îi sunt aproape oricând şi că la mine în braţe îi va fi bine. Vreau să îi insuflu convingerea că la mine e în siguranţă.
În adolescență, prea multă afecţiune ar putea îngrădi libertatea copilului
Dar tot astăzi am citit (aici) că, în adolescenţă, se schimbă lucrurile şi o implicare prea mare din partea părinţilor ar putea strica frumoasa relaţie construită în ani. Prea multă afecţiune ar putea îngrădi libertatea copilului. L-ar putea face să ne respingă, fiindcă îi invadăm spaţiul de care are nevoie să se dezvolte. Şi sunt de acord. Deşi probabil o să îmi fie greu să nu îl mai gâdil sau să îl mai pupăcesc, ştiu că cel mai bine va fi să aştept să mă îmbrăţişeze el.
Şi acum îmi amintesc când, prin clasa a şaptea, tata a vrut să mă ia de mână să mergem prin oraş. “Hai, măi, tată, mi-e ruşine să mergem aşa”, i-am spus, şi i-am dat drumul. Am văzut o umbră de tristeţe placidă pe chipul lui şi l-am luat totuşi de cot. Ei, şi abia acum înţeleg umbra aceea a lui. Abia acum realizez că vorbele mele poate i-au strivit inima şi i-au reamintit că nu mai sunt un copil. Şi mă aştept să mi se întâmple acelaşi lucru.
Cel mai probabil, m-ar afecta pe mine, nu pe copilul meu
În sfarşit. Teama aceasta a mea de care vă povesteam, de iubirea pantagruelică faţă de el, care poate e prea multă și strică, ce mă mai izbeşte şi mă mai lasă fără aer, nu îl afectează pe Luc în niciun fel, ci pe mine. Nu îmi e teamă că, vezi-doamne, prea multă iubire ar putea genera un copil răsfăţat când e mic sau un adolescent dificil când va creşte. Că prea multă iubire din partea mea i-ar putea afecta viitorul. Nu. Sigur voi fi capabilă să gestionez situaţiile și voi putea să îi ofer spațiul și independența de care are nevoie. Dar cred că prea multă iubire îmi va aduce mie, de la sine, suferinţe şi nu voi şti să gestionez desprinderea de el. Desprinderile de el. Pentru că, deși el va crește și se va schimba, eu voi rămâne aceeași mamă a lui. Prea multă iubirea îmi va „strica” (dacă ar trebui să folosesc întocmai termenul din zicală!) mie interiorul, nu lui.
Când va creşte şi când nu mă va mai căuta cu mânuţa prin pat. Când va plânge şi nu mă va mai căuta să îl alin. Când voi vrea să îl ţin de mână şi lui îi va fi ruşine. Când voi vrea să îl pup şi să îl ţin în braţe, iar el o să îmi spună “lasă-mă, mamă, că am treabă!”. Când eu îl voi iubi la fel şi chiar mai mult, iar el se va distanţa. Şi îşi va vedea doar de drum. Cum, de altfel, e şi sănătos. Dar mi-e teamă că pentru mine o să fie dureros. Şi nu, nu am ce face, fiindcă de iubit, tot îl voi iubi. Fiindcă, în final, sunt chiar Pantagruel, care îşi indeasă copilul în suflet şi nu se mai satură.
Sursa foto: Janko Ferlič, Unsplash
0
0
0
0
