Tatăl meu are mâinile zbârcite. Sunt atât de muncite, încât șanțuri groase îi străbat degetele precum rădăcinile străbat pământul. Are tăieturi și zgârieturi în podul palmei de au devenit deja tatuaje şi, dacă ar vrea cineva să îi studieze linia vieții, nu ar mai putea, că nu se mai vede. Pielea îi este aspră precum șmirghelul, pentru că niciodată nu s-a dat cu vreo cremă. Ba chiar și le-a frecat de mii de ori cu nisip sau cenușă, ca să se ducă vopseaua întărită mai bine.
Niciodată nu s-a îngrijit, nu l-am văzut să se uite la mâinile lui decât când trebuia să își taie unghiile. Mâinile lui sunt îmbătrânite mult mai mult decât îi este sufletul de 51 de ani și, dacă ar vorbi, s-ar văita și ar plânge de atâta sudoare. Și-ar renega stăpânul și i-ar cere socoteală pentru tot ce au îndurat. L-ar ruga să le mai lase şi pe ele să se odihnească. Dar tata nu le aude, nu vrea să le audă, că el nu ştie ce înseamnă ăla văitat.
Cu mâinile lui, a muncit de când se știe, mai mult pentru alții decât pentru el. De la opt ani, din clasa a doua până într-a șasea, el a dus la păscut vreo 15 vaci din sat trei luni pe an. De dimineața până seara. A fost la sapă, la adunat zmeură, afine, ciuperci, a tăiat lemne de aproape și-a tăiat degetul cel mare în două, a fost la fân și a mânuit coasa și furca precum mânuiesc eu telefonul.
Când a crescut și s-a angajat ca electrician la uzina de la noi, tot mâinile l-au ajutat să trăim toți patru – eu, el, mama și fratele meu – dintr-un singur salariu. Mulți ani. Pentru că, pe lângă serviciu, mergea la ciubucuri. Ba la o sobă, ba la o zidărie, ba la o gresie sau o faianță. Chiar săptămânile trecute a pus unui vecin un parchet și și-a dat cu ciocanul în deget de l-a zdrobit.
Şi nici nu mai pun la socoteală gospodăriile noastre, unde se învârte ca un titirez, unde mai duce vaca la apă, unde mai repară un televizor, unde face un leagăn pentru nepotul lui, unde cară lemne cu roaba să facă foc pentru casă şi afumătoare.
Tata este un iubitor de dulciuri şi desene animate, de se umple de râs pe la gât şi la Elsa. Se împrieteneşte rapid şi găseşte scuze chiar şi celor care îl rănesc. Tata ajută pe oricine tot timpul. Nu există să refuze, vă spun cinstit. De multe ori l-am rugat dimineața, după tura de noapte de la serviciu, să pună capul pe pernă, să se odihnească nițel. Dar el îşi punea nădragii de tencuit, tricoul decolorat şi o tulea el-ştie-pe-unde. „I-am promis omului, ce vrei?”, mă repezea. Sau făcea pe dos. Se trezea la 5 dimineața să meargă la cosit, ca la 8 să plece la serviciu.
Dar aşa face el, de când mă ştiu. Se spetește zi şi noapte. Inițial, am vrut să pun o poză cu mâinile lui, ca să vedeți cât sunt de împovărate. Cât sunt de ridate, brăzdate de vreme. Dar apoi m-ar fi certat că îl fac de râs pe Facebook. Dar cum să-l fac?
Habar nu are el cât e de valoros. Ce mâini încercate, dar puternice are. Habar nu are el cât respect emană, câtă uimire, câtă admirație. Habar nu are câtă recunoștință îi port în mine că a muncit pentru noi. Că a muncit, că munceşte şi că nu se va opri. Că şi-a tocit şi chinuit mâinile la propriu.
Când îl voi vedea, am să îi iau mâinile într-ale mele şi am să îi spun un singur lucru. Un lucru ce i-ar putea alina amintirile, iar mie mi-ar putea tăia din amarul lor: “Îți dau ție mâinile mele, tată”.
Pe cuvânt, sunt gata să facem schimb.
0
0
0
0
2 răspunsuri
Am citit cu lacrimi in ochi, sa-i dea Dumnezeu sanatate, si tie, si voua si sa va bucurati unii de altii. Esti norocoasa ca-l ai aproape 🙂
Multumesc, Florentina, multumesc mult…sa fim sanatosi cu totii!