Ia o mamă de pe stradă. Una. La întâmplare. Ia-o între palme şi întreab-o dacă nu i-a fost greu când a plecat de lânga copilul ei pentru prima oară. A doua sau a treia. Sau a patra. Chiar şi pentru o noapte.
Întreab-o dacă nu cumva şi-a simțit pielea transpirând, plămânii răsuflând şi sufletul zbierând. Întreab-o dacă nu cumva a vrut să se întoarcă, să se dea jos din maşină, atunci când l-a văzut în oglinda retrovizoare întinzând mânuțele după ea. Sau făcând „pa-pa” la îndemnul bunicii.
Întreab-o de câte ori a amânat alarma, de câte ori l-a inspirat, de câte ori s-a jucat cu smocul lui de păr înainte să se ridice din pat. Înainte să trebuiască să plece fără el. Şi poate o întrebi şi de ce simte că are o peşteră între coaste. Atât de gol.
Uită-te bine la mama asta şi urmăreşte-i ochii înlăcrimați, cum urmăresc la rândul lor alți ochi. Alți părinți, alți copii. Cum nu zice nimic nimănui, că i se pare că nu ar înțelege-o nimeni.
Uită-te la ea cum se uită pe furiş la poze cu el, la ceasul care pare să nu mai meargă, la ziua care pare să nu mai treacă. Uită-te bine la ea şi vezi cum îşi ascunde amărăciunea sub zâmbete false, sub închideri dese de pleoape. Cum simte fiecare secundă fără el ca pe o picătură chinezească, în creştetul capului.
Întreab-o, curaj, întreab-o dacă nu cumva îi e greu fără copilul ei. O să se lumineze şi o să îți spună de o mie de ori că „da”.
Şi ştii de ce? Ştii de ce simte un gol adânc, apăsător, chiar în piept, între coaste, când e departe de el? Pentru că ea, mama asta oarecare de pe stradă, când îşi lasă copilul acasă, îşi lasă, de fapt, inima.
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra