Fluturi în stomac

Doamne, Dumnezeule! Uitasem complet de senzația de fluturi în stomac până dăunăzi, când, Luc, copilul meu, m-a pupat cu o căldură mai mare decât a Soarelui. Cu o căldură de mi-a închis și mi-a deschis sufletul ca pe o ușă bătută de vânt. Râdeam, ne gâdilam şi ne giugiuleam pe saltea, cum facem de obicei când se trezeşte, şi mi-a prins deodată obrajii cu mânuţele. Mi-a luat apoi fiecare părticică din faţă (în afară de gură, că nu îl las) la puricat şi a molfăit-o în voie, cu hohote de râs. Mă pupa, mă muşca şi râdea singur. Minute în şir. Minute în care am fost cel mai fericit om de pe pământ. Ba chiar, îndrăznesc să zic – cei mai fericiţi oameni de pe pământ.

Şi cum ne hlizeam, mi-am dat seama că fluturii în stomac nu sunt noi. Nu, nu. Sunt mai vechi decât Luc. Existau înainte să se nască el. Înainte să îi văd ochii, înainte să îmi vadă nasul. Când era în burtică şi se mişca. Ori de câte ori îşi schimba poziţia, ori de câte ori îmi dădea câte-un cot sau câte-un picior să mi-o schimb eu şi ori de câte ori îi puneam o anumită melodie. Îl simţeam ca pe un fluture galeş ce dă din aripi. Stranie senzaţie mişcătoare, dar incomensurabil de emoţionantă. Senzaţie care a început să ne lege cu adevărat.

Fiindcă, ce-i drept, înainte să se mişte mai uitam că există. Mai uitam că sunt însărcinată. Pe cuvânt! Mă întâlneam cu oameni pe stradă, primeam “Felicitări!” şi nu ştiam de ce. Mă dezmeticeam după secunde bune şi mulţumeam ştirb şi vinovat. Vă rog să nu credeţi că sunt vreo mamă denaturată sau vreo fiinţă lipsită de sentimente materne, că vă asigur că nu sunt. Ba chiar exagerez acum. Dar după vreo 26 de ani de singurătate în trup, m-am trezit brusc că am un vecin la parter, pe care nu îl vedeam, nu îl auzeam. La care nu mă gândeam continuu, mai ales la serviciu. Şi atunci, vrând-nevrând îl mai uitam.

Ei, dar am început să îl simt. Aveam vreo patru luni când citeam în pat, cu muzică în surdină şi deodată am simţit un “poc!”, de parcă se spărsese un balon cu fluturi. M-am speriat, m-am blocat, m-am bucurat, m-am mirat -nici eu nu mai ştiu ce- până am crezut că mi s-a părut. Când a mai dat un şut şi am înţeles că da, chiar era moţatul meu. Mă atenţiona să nu-l mai uit vreodată. L-am chemat dispetată pe Andrei, pe soţul meu, care s-a pus cu capul şi mâinile pe burtică să simtă şi el. Vreo jumătate de oră a stat, dar degeaba. Luc nu mai avea chef de vorbă. Doar cu mine vorbise. Mie îmi trimisese primii fluturi, pe care aveam să îi tot simt până în ultima clipă. Şi iată că nu au plecat. I-am simţit dăunăzi, când m-a pupat, când m-a muşcat şi când m-a iubit. Iar acum mă rog şi îi rog să nu zboare niciodată, fiindcă datorită lor eu şi Luc ne-am unit.

Sursa foto: Ray Hennessy, Unsplash

Please follow and like us:

0

0

0

0