Fiecare cioară își vede puiul lebădă

Nu m-am considerat niciodată o frumusețe răpitoare. Sunt scundacă, genele și sprâncenele au fost pârlite de o lumânare în biserică de Paști (au mai crescut între timp, dar nu complet!), am ochi căprui, iar nasul – cum să spun elegant, fața mea e un pic cam mică pentru el. În ceea ce îl privește pe soțul meu  – oricât îl iubesc eu din Zenit până în Nadir – nici el nu e chiar Hugh Jackman. Dar copilul meu…copilul meu care acuș face 10 luni, este de o frumusețe incredibilă și ori de câte ori realizez mă întreb cum și în ce chip s-a putut materializa acest lucru.  

Are niște ochi cristalini, nedefiniți și atât de adânc pătrunzători încât pare că îmi scanează și îmi citește toate țesuturile și celulele ca pe alfabet. Când suge stând în funduleț (mai nou așa îi place!) și ridică privirea de om neajutorat spre mine, simt că mă încing și ajung la 1000 de grade; suflul, inima, creierul – toate se topesc până la degetul cel mare. Uneori mă sufoc și pur și simplu nu respir pentru câteva clipe. Nu respir. Și v-am spus că are genele lungi? Da, sunt întoarse cu peria și date cu mascara na-tu-ra-lă.  

 Sprâncenele. Dacă l-ați vedea pe stradă, l-ați recunoaște dintr-o mie.  Sprâncenele sunt la pièce de résistance.  Sunt ca mustățile unui șoarece sau, dacă știți, ca cele ale lui Mircea Albulescu. Pesemne că sunt din neamul tatălui meu. Dreapta este mai ascuțită și mai definită, stânga – mai la locul ei.

Nasul. Ei, aici mereu a fost o dispută între bunicii materni și paterni, fiecare adjudecându-și neamul. S-a stabilit în sfârșit că seamănă cu al meu, chipurile ușor borcănat, fiind mai “lopătar” (eu  – Lopotaru) decât “ciubotar” (soțul – Cioboată). Ce borcănat, măi, nene? Că este perfect! Este cel mai frumos năsuc din univers. Și când e plin de muci, care curg până la buza superioară, tot frumos este. Și el, și nasul.

Ochii ca ochii, nasul ca nasul, dar mânuțele…mânuțele lui sunt calde și fine ca pashmina și ori de câte ori mă mângâie pe obraz, pe piept sau pe nas închid ochii și fac “click!” – stocând mental o fotografie pe care, din păcate, numai eu o voi putea vedea peste ani. O văd și acum când scriu și aș da orice să o pot printa să o înrămez. Iar când se entuziasmează, dă din mânuțe încontinuu ca un dirijor. Aproape că frământă o fabrică întreagă de pâine. Credeți că le voi iubi mai puțin când îmi vor mâzgăli pereții? Să-i murdărească pe toți!

Una peste alta, lăsând romantismul și naivitatea deoparte, știu că sunt subiectivă și emotivă acum. Știu că nu e perfect decât pentru mine, că avem și noi momente de război, unde ne măsurăm pârțagurile. Ca orice copil, sigur că le are. Dar mai știu un lucru: noi, mamele, suntem aliați în timp și spațiu. Avem fiecare acasă un “cel mai frumos copil din lume”, pe care  îl adulăm indiferent că pentru alții poate e prea gras, prea slab, prea scund, strâmb sau pocit. Fiindcă vorba aceea –  fiecare cioară își vede puiul lebădă. Și cine spune că-i greșit?

 

Mulțumim fotografului: Ana Maria Oancea

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

2 răspunsuri

  1. „cum să spun elegant, fața mea e un pic cam mică pentru el”…draga mea, nu eşti singura! :))) Eu m-am rugat în ambele sarcini să nu moştenească nici unul nasul meu. La ea cred că am scăpat, dar la el…hmmm, încă mai am emoţii! :)))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.