Eram cu Luc în parc, dându-l în leagăn, când un om de vreo 60 de ani se apropie de noi cu nepoțica lui.
-Vrei un chips?, îl întreabă domnul pe copilul meu.
-Nu vrea, mulțumim, îi răspund zâmbind politicos. Încă nu a mâncat din comerț.
-Dar bătaie mai iei la fund?, îl întreabă din nou.
-Nu ia şi nu o să ia niciodată. Nu sunt adepta violenței, îi spun pe un ton mai amărât.
-Doamnă, îl cocoloşiți prea mult. Eu i-am dat să mănânce orice şi îi mai ard una la fund când nu e cuminte. Ce, credeți că la grădiniță nu o să fie aşa?
Am înghițit în sec, m-am uitat la fetiță şi i-am spus că eu aş da în judecată pe oricine mi-ar atinge copilul. Eu ştiu că noi am fost generații mai prihănite. Eu ştiu că accesul la informații nu era atât de facil, iar stigmatizările şi prejudecăţile erau mult mai vehemente în trecut. De la părinți la dascăli se aplicau astfel de corecții ciobăneşti. Dar îmi place să cred că, în vremea de acum, am mai evoluat şi noi. Îmi place să cred că tinerii părinți se documentează mai mult, încearcă să ia numai lucrurile bune din experiențele proprii şi încearcă să evite greșelile părinților lor. Şi dorința mea cea mai mare, vă spun cu mâna pe inimă, nu e să fie doar Luc fericit. Cea mai mare dorință a mea e să fie toți copiii fericiți. Fiindcă astfel lumea va fi mai bună şi va fi mai bună cu copilul meu.
Dar bătăile, loviturile nenorocite aplicate copiilor, întunecă orice copilărie şi marchează sufletul mic pe viață. Îi influențează clar dezvoltarea. Şi nu e nevoie să citesc cărți de psihologie, cărți de specialitate şi zşpe mii de studii care să ateste că violența face doar rău şi niciun pic de bine. Nu e nevoie nici măcar să am copil. Dar cu atât mai mult. Cu atât mai mult mă întunec când mă gândesc că am putea să provocăm dureri fizice unor trupuri plăpânde doar pentru că vrem. Doar pentru că putem şi că suntem mai mari şi mai tari. Mă întunec când mă gândesc că încă mai suntem sălbatici.
Iar lovitul omuleților noştri nu înseamnă nici pe departe putere. Nu. Înseamnă slăbiciune. Înseamnă că nu ne putem controla tantrum-urile proprii, frustrările şi supărările. Or, ce exemplu suntem noi dacă nu reuşim să facem asta?
După cum spunea şi Zana Scutecel aici, bătaia scade încrederea de sine a copilului, îi afectează sănătatea mintală, iar relația cu părinții se degradează. Şi nu are cum să nu. Dezvoltă o frică nesănătoasă față de noi şi, în final, încrederea va urma aceeaşi potecă. Fiii şi fiicele noastre nu vor mai veni la noi pentru ajutor, de frica unei palme. Nu ne vor mai povesti multe, nu ne vor mai vedea umărul de sprijin şi, involuntar şi neperceptibil poate, se vor îndepărta.
Or, noi, când ne-am ținut copilul la piept pentru prima dată, i-am promis că îi vom da fericirile în pumnuleț, că îl vom iubi infinit şi că îl vom apăra de tot răul din lume. Dar cum să facem asta dacă nu reuşim să îl apărăm de noi?
Sursa foto: Unsplash
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
8 răspunsuri
Stii ce e complet aberant? Pai cum sa vii sa intrebi un copil de 1 an si 4 luni (atat are Luc, nu?) care oricum nu poate raspunde ca inca nu vorbeste, daca ia bataie, Doamne fereste!!! Problema e ca parcul e loc public si acolo gasesti toate specimenele de oameni, toate tipologiile de parinti si bunici, care mai de care mai binevoitori, important e sa scurtezi repede discutia ca pe unul de 60 de ani nu ai cum sa-l mai educi. Durerea si mai mare e ca sunt sute de copii in Romania crescuti de astfel de bunici, cu parinti prin tari straine, privati de afectiune si crescuti in teroare si violenta. E foarte trist 🙁
Total de acord 🙁
Și părinții ai rănile lor. Și limitările lor. Ar trebuie să conștientizeze în primul rând că greșesc și să ceară ei înșiși ajutor dacă nu pot stopa acesr comportament.
Sunt convinsă, doar şi eu am momente incredibil de dificile de existenţialitate. Dar pentru mine nu este o scuză şi da, ai dreptate, ar trebui să cerem ajutorul…mulţumesc, Eliza!
Eu mi-am lovit o data copilul – avea vreo 7 luni, mă zgândăra continuu cu o unghie, era 5 dimineața iar eu eram cam nedormită. În semi-trezirea mea i-am plesnit dosul mânuței.
Copilul s-a oprit brusc și s-a blocat complet, fără să zică ceva, uitându-se la mine cu ochii mari. Iar eu m-am trezit de tot și m-am înfiorat de instinctul cu care l-am lovit. Că sigur nu am gândit-o. Nu am înțelea de unde a venit…
Atunci mi-am promis că nu o să mă mai las condusă de valul acela de instinct, oricât de nervoasă aș fi, oricât de adormită aș fi.
Elena, esti minunata ca poti sa iti dai seama de asta! Eu sper din tot sufletul sa reusesc si eu. Hugs
Un articol care m-a atins intr-un punct foarte sensibil….micul P. a inceput sa se manifeste din plin cu toate crizele celebre ale celor 2 ani si 2 luni. Si sa stii ca e f greu sa gasesti alternative. Si eu sunt total impotriva violentei, dar zilele astea m-am simtit foarte frustrata si neputincioasa de modul sfidator in care trata orice ii spuneam. Am avut nevoie sa citesc un capitol intreg din Parinti linistiti, copii fericiti a Laurei Markham ca sa ma resetez pe mine insami. Dar imi dau seama ca altor parinti le e si mai greu, pentru ca sa nu uitam, majoritatea parintilor de azi duc in spate povara propriilor palme primite in copilarie…si vrem nu vrem modelul cunoscut e intotdeauna cel mai la indemana in situatii de criza.
Laura, iti multumesc mult pentru recomandare. O sa o cumpar sa o citesc si eu. Sigur o sa am nevoie…