Copilul meu, doi ani şi şase luni, s-a aplecat ieri de două ori să ia nişte deşeuri de pe jos şi să le pună la un coş de gunoi public. Nu l-am îndemnat eu, nici nu l-am oprit. Tot ieri, s-a urcat în scaunul lui de maşină, a zis un „mami, mizerie” şi a început să îl scuture cu mânuța. Azi, şi-a pus pantofii în pantofar, a dărâmat hainele din dulap, dar le-a pus la loc, mototolite desigur, dar fără să îi zic eu nimic, iar jucăriile le pune singur în sertare de pe la un an jumătate.
Nu este scopul meu să îl laud pe Luc. Că v-aş fi spus demult că ştie toate literele alfabetului, spre exemplu. Însă ce vreau să vă zic este că ei, puii noştri, învață totul de la noi. Ei ne imită şi au încredere că modul în care procedăm noi este cel corect. Ne iau drept modele de viață. Dacă noi vom fi buni, drepți şi vom avea un mai mare respect față de cei din jur, aşa vor proceda şi ei. Or, dacă noi, părinții, acționăm greşit, fiți siguri că frunza nu cade departe de copac. Şi nu e vina lor, ea a noastră.
Şi am să vă spun o poveste ce m-a întristat. Eram la un loc de joacă privat, când aud o doamnă că îi spune fiicei sale:
-Nu vrea să-ți dea jucăria? Curaj, du-te şi ia-i-o din mână!
Se referea la maşina pe care Luc o avea în mână şi pe care o luase de nici măcar un minut. De cum pusese degetele pe ea, fetița doamnei a manifestat interes pentru jucărie. Evident, aşa e şi Luc. Aşa sunt copiii. Li se pare mai interesant ce au ceilalți.
Eu îi sugerasem lui Luc să i-o dea fetiței, dar copilul meu a încercat să îi ofere alternativă. A ridicat o trotinetă de pe jos şi i-a întins-o. „Uite, eu țin maşinuța, iar tu iei trotineta”, parcă i-a spus. Dar fetița nu voia trotineta, întindea mâna tot după maşinuță. Nu plângea, țin să precizez, că poate eram mai vehementă şi îl convingeam pe Luc că nu e frumos să întristăm copiii. Cu riscul de a plânge el. Dar fetița doar întindea mâna. Însă mamei ei probabil i se păruse nedrept că Luc nu m-a ascultat şi a trimis-o pe fetiță să i-o ia forțat din mână. O jucărie comună, să ne înțelegem. Că altfel nu îmi explic. Şi chiar şi aşa, îmi e greu să înțeleg. M-a durut tare.
Ştiu că toți şi toate încercăm să ne creştem copiii cum credem mai bine. Însă, nu toți suntem psihologi, experți în puericultură şi tot ce putem face este să încercăm să ne documentăm, să citim, să răsfoim pagini întregi despre cum e să fii părinte. Sau, cum fac eu de cele mai multe ori, să ne raportăm la experiențe personale, fie de când eram noi copii, fie de când suntem mamă şi tată.
Nu sunt psiholog, da, dar pot să îmi dau singură seama când anumite lucruri nu sunt de bun-simț. Cum a fost cazul acesta. Niciodată nu aş putea să îl pun pe Luc să ia jucăriile copiilor din mână forțat. Chiar de ar fi şi ale lui. Sigur, poate şi le trage singur, instinctual, când refuză să împartă, dar nu îl îndemn eu „mami, ia-ți jucăria”. Nu mi se pare că fac altceva decât să îi întăresc egocentrismul pe care ştim că îl au toți copiii.
Eu l-am obişnuit, de când era cât o gămălie, să dea jucării la schimb. Ştiți doar cât de greu împart copiii jucării şi nu fac asta intenționat. Ci o fac din lipsă de empatie, fiindcă nu au creierul suficient de dezvoltat. Nu sunt egoişti, sunt doar nepregătiți emoțional. Sigur, încerc şi prin metodele recomandate de psihologi, prin care îi arăt reacția de bucurie sau tristețe a copilului căruia vrea sau nu vrea să dea. Dar până acum schimbul de jucării a mers de minune.
Dar dacă toți ne-am îndemna copiii să îşi însuşească lucrurile care nu le aparțin, să nu ne mirăm de ce apare haosul. Şi nu din vina copiilor. Ci din vina noastră. Educația începe cu noi.
0
0
0
0
