Dimineți cu clar de fericire. Dimineți cu Luc

Până să apară frate-meu în familie, adică până pe la vreo cinci ani, eu am dormit cu părinții. Nu înțelegeam ideea de a fi singur când puteai fi împreună. Țin minte că, dacă aveam vreo păpușă rătăcită, somnul nu mă fura până nu o găseam și o puneam lângă umărul altei păpuși. Îmi părea rău să o las singură. Ei, și se pare că Luc îmi seamănă. Îmi seamănă bine. A refuzat din capul locului să stea în pătuț, acoperit doar de un cearșaf parcă rece. Se foia, scâncea, își mișca mânuțele haotic și se liniștea doar după ce simțea o mână pe spate, mângâindu-l.

 
Până pe la trei luni, a dormit fie cu mama, fie cu Andrei, ca eu să mă odihnesc și să mă trezesc doar la alăptat. “Este foarte importantă odihna pentru lapte. Pune capul pe pernă!”, îmi tot repeta mama. Și mă trezeam la două-trei ore, stăteam câte o oră să servească masa și adormeam amândoi greu la loc. Ei, dar de prin aprilie, de când nu mi-a mai fost teamă să iau mogâldeața lângă mine și după ce am învățat cum să stau pe o parte să fie atașarea la sân corectă, relația noastră s-a schimbat. Un vârf de suliță s-a înfipt în inimile noastre, unindu-le complet.  
 
De atunci, de cele mai multe ori, am dormit neîntorși.  De atunci, îi surprind trezirile și mă fălesc cu cele mai luminoase dimineți, oricât de banal ar suna. De cum își scutură ploapele, își începe ziua cu poftă de bucurie, deși poate pe parcursul nopții plânsese din te-miri-ce motiv. Dar pentru el nu contează. El uită, nu pune la suflet și nu se trezește îngândurat. Nu, nu, e totul un rânjet. Și așa am ajuns și eu să fiu mulțumită lui.
 
Și dacă tot vă țin pe loc, să vă descriu nițel și diminețile. Când suntem doar noi doi, Luc deschide ochii încet, și-i freacă somnoros și, când mă zărește, parcă un duh pocnește din degete -puf!- și îi preschimbă gurița într-un zâmbet larg de Jocker. Chiar așa! Imediat se pornește și se rostogolește până pe colăceii mei de salvare (încă mai am, din păcate!) să se alinte și să mă ia în brațe cum știe el. Cum poate el. Se împinge cu capul în mine ca un tăuraș, în timp ce mânuțele îmi  prind bluza și trage de ea în semn că vrea o dușcă de lapte. De obicei, îi ascult dorința, iar el dă un chiot scurt de veselie și își vede de treabă. Nu vă spun că atunci mă inund eu de fericire de îmi intră în ochi, prin urechi, pe nas și îmi blochează plămânii pentru câteva secunde. Cea mai dulce sufocare.
 
Dacă suntem toți trei, cu Luc între mine și Andrei, dimineața e și mai haioasă. Copilul ăsta minunat -care acum doarme perpendicular pe mine- nu știe la cine să se ducă mai întâi. Râde zgomotos, se suie ba pe mine, ba pe taică-su, ne ia în brațe pe rând, stă cu capul la unul și cu picioarele la altul, dar ajunge tot la mine să își satisfacă setea. Apoi – țuști! – de-a bușilea la jucării. Nu știu dacă mă credeți, dar scenariul e ca în filmele sau reclamele clasice, ideale, cu familia perfectă. Probabil că așa e în casa oricui, probabil că așa sunt copiii, probabil că așa sunt mamele, mai dramatice și sensibile. Nu știu. Dar eu mă minunez pe zi ce trece de sentimentele astea noi, copleșitoare, ce mi-au fost trimise de curând. Și nu pot să nu mă gândesc că poate într-o viață anterioară am făcut un bine Universului și mă răsplătește. Că acum în niciun caz.
 
Și totuși, nu vreau să mă scufund într-o groapă de ipocrizie și să ascund că nu m-am mai gândit la viața mai ușoară de dinaintea lui. Nu pot să nu mărturisesc că îi priveam cu jind pe prietenii mei acum în Atena,  cum stăteau la terasă fără vreo alarmă în marsupiu. Dar cred că viața nu e atât de haotică pe cum pare și are în bibliotecă momente cu numele fiecăruia la ora menită lor. Iar eu sunt prinsă cu un bold într-un colț de carte, “Vremea copiilor”, la capitolul “Dimineți cu clar de fericire”, pe care încă nu l-am terminat de citit. Și de care trebuie să mă bucur cât mai pot, fiindcă este magic.

Sursa foto: Ana Maria Oancea

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.