Diferențe între generații. Cum va fi când voi avea eu nepoți?  

Copilul meu nici nu a împlinit bine un an că eu m-am și mutat cu gândurile treizeci de ani mai târziu, când el va avea copiii lui și eu voi fi bunică. Și, ca să îmi fie bine, îmi imaginez și cel mai bun scenariu posibil, în care voi avea o noră drăguță, înțelegătoare, pe care o voi prețui și respecta că îmi face copilul fericit. Chiar și atunci, oricât de bine m-aș înțelege cu ei, cu fiul meu și soția lui, tot o să mă simt dată la o parte când o să vină vorba de deciziile luate în privința copiilor. În privința nepoților mei. Pentru că părinții lor vor face tot ce cred ei că este de cuviință, tot ce cred ei că este mai bine. Așa cum facem noi acum cu Luc.

Deși avem cei patru bunici aproape, pe ai mei chiar sub apartamentul în care stăm la Voineasa, îmi dau seama că eu și Andrei deținem ultimul cuvânt în ceea ce îl privește pe copil. Ne documentăm, ne informăm, cântărim și, indiferent de ce ne spun părinții, noi acționăm conform valorilor și credințelor noastre. Nu de puține ori s-au iscat discuții legate de băiță, de alimentație, îmbrăcăminte, încălțăminte, că ei doar “ne-au crescut pe noi” și “ne-au crescut bine”. De multe ori mă aprind și mustăcesc când mama îi dă două perechi de șosete, spre exemplu, în condițiile în care ea stă desculță. “E rece pe jos!”, mă repede mereu. Dar încerc să mă gândesc că și ea, la rându-i, îi vrea tot binele din lume, la fel cum o să vreau și eu nepoților mei. Că îmi va veni și mie rândul. Și cu gândul ăsta, uneori nu mai spun nimic și încerc să ajung la un compromis. Și îi las doar o pereche. Dar alteori, îmi dau ochii peste cap, oftez, comentez, iar mama ajunge poate să se supere. Și o înțeleg.  

Vă mărturisesc că e greu. Îmi e greu să văd dezamăgirea din ochii lor ori de câte ori le spun că acum nu mai sunt valabile convingerile lor. Dar le explic frumos că avem un avantaj acum: informațiile sunt la tot pasul. Ei nu le aveau. Acum citeşti peste tot că se recomandă începerea diversificării la șase luni, nu de la trei-patru. Acum ştii că nu ar trebui să se dea apă bebelușului decât când începe să mănânce alimente solide (pentru că o ia din lapte!), iar ceaiul nu ar trebui să se dea decât în scop medicinal. Încălțările nu ar trebui să fie tari, cu talpă rigidă care să îi susțină glezna, ci cât mai flexibile care să imite mersul desculț. Apa de baie ar trebui să aibă maximum 38 de grade, pentru că pielea e foarte sensibilă, și nu peste 40, cum se pare că avea a mea de poate mă înroșeam. Bebelușii nu ar trebui ținuți în fașă (l-am ținut totuși foarte puțin, cât să nu își mai dea cu mâinile în cap!) și înnodați cu bete ca mumiile, iar dacă eu nu simt nevoia unei căciuli pe cap, nu ar trebui să o pun nici copilului. Or, dacă spuneai toate acestea cu voce tare acum 30 de ani, erai cu siguranță puțin plecat cu sorcova. Cum fără căciulă? Și curentul? Nu îl trage curentul?  

Oricâtă bășcălie am face noi de ideile de altădată, cred că, peste 30 de ani, se va întâmpla la fel cu cele de acum. Bag mâna în foc că așa cum diferențele uriașe dintre generații au existat până în prezent, așa vor mai exista și când va fi Luc în papucii mei: el părinte, eu bunică. Sigur vor fi reguli noi de care nu o să am habar și pe care va trebui să le accept. Cărora va trebui să mă adaptez și în față cărora va trebui să cedez. Dar ştiu sigur şi că Luc va face exact cum facem noi acum: se va informa, se va documenta și va cântări informațiile, acționând conform credințelor lui. Sau ale soției. Indiferent de ce îi vom spune noi. Indiferent de credem noi că e bine. Sau că a fost bine. Cum o dai, tot nu o să conteze mult ce o să spun.  

Da, va fi dureros să mă simt dată la o parte în privința deciziilor legate de nepoți, dar va fi perfect normal. Așa cum eu cer acum încredere din partea celor din jur, din partea părinţilor şi a socrilor, așa va trebui să o ofer lui Luc și soției. Pentru că, în final, părinții știu ce este cel mai bine pentru copilul lor. Și, oricum, mă consolez cu gândul că le va veni și lor rândul 🙂

 

Sursa foto: Ionuţ Mircioagă

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.