Aveam articolul în drafts și uitasem de el, până am văzut azi că acasă a început școala. Pe Luc abia la anul o să îl dau la grădiniță, încă nu ne-am hotărât unde, dar nostalgiile nu m-au lovit pentru el de data asta. Nu. M-au lovit pentru mine. Cu toții avem cumpene existențiale și doruri grăitoare, iar pe mine copilăria mă unge de emoții până în străfunduri. Amintirile de la grădiniță până la liceu (au trecut nouă ani de la terminarea lui!) nu sunt neapărat legate de educația în sine, de note, de materii, ci de oameni. De colegi, dar mai ales de dascăli. De cât de mult m-au influențat și ajutat unii dintre ei să îmi construiesc podul vieții pe care mă plimb acum.
De la educatori, învățători şi până la profesori universitari, amprenta pe care aceştia o pot lăsa de-a lungul timpului în mintea şi inima unui copil, adolescent, student, în funcție de etapa de existență, îndrăznesc să cred că este atât de însemnată, încât are putința de a-i influența substanțial dezvoltarea şi îndeletnicirile în viață. Îndrăznesc să cred că, uneori, de dragul omului din dascăl, un copil se poate îndrăgosti iremediabil de materia pe care o predă. Şi nu pentru că e materia mai sclipitoare. Mai mult, din distanța şi lipsa de legătură cu acesta, elevul poate să-i respingă cursurile şi să nu fie interesat de ceea ce are de predat. Eu, drept să vă spun, le-am simțit pe amândouă.
Evident, sunt profesori printre profesori, cum sunt elevi printre elevi. Unii sunt mai sclipitori, pozitivi, lipicioşi, doritori genuini de a da tot şi toate în clasă (fie predat, fie învățat), unii sunt mai absenți, amorțiți, dezinteresați, aşezați în partea dimpotrivă. Unii se trezesc cu drag săltăreț la gândul orelor de urmează, alții nu ajung bine la şcoală că visează pauza mare. Şi de-o parte, şi de alta, pentru că, ştim prea bine, nimeni nu este perfect. Dar când un profesor reuşeşte să câştige simpatia unui elev, când un elev îşi găseşte inspirația într-un profesor sau, de ce nu, când un profesor poate prinde drag de un copil, adică atunci când relațiile interumane depăşesc formulele, canoanele, teoremele, lucrurile devin mai simple. Mai fireşti. Profesorul parcă predă mai cu dragoste, ştiind că efortul nu e zadarnic, iar elevul se străduieşte să nu dezamăgească.
În clasa a cincea, când am plecat din Voineasa la Râmnicu Vâlcea, fără părinți și în grija unei verișoare, adicătelea, de la țară la oraş, m-am simțit cu mult inferioară. Nu ştiu de ce, nimic nu îmi dădea de înțeles asta, doar stigmatizările societății poate, că, dacă eşti din mediul rural, eşti mai prost. Aşa că, principala mişcare pe care am făcut-o a fost să fac meditații la română și la matematică o dată pe săptămână. Să mă simt mai încrezătoare. Însă, după câteva săptămâni, părinții mei și-au dat seama că nu se descurcă din punct de vedere financiar și m-au pus pe mine să vorbesc cu profesorii să reduc orele la jumătate. Să merg o săptămână la română, o săptămână la matematică. Cum să mă pună pe mine?, mă întrebam. Îmi era așa de rușine să le spun că nu avem bani, că nu știam cum să îi privesc în ochi. Dar nu avea cine.
În schimb, profesoara mea de română, o femeie dichisită şi iubitoare de cercei cu chihlimbar, care îmi era și dirigintă (ultima generație noi am fost!), mi-a zâmbit frumos și m-a rugat să vin tot săptămânal, plătind doar jumătate. Și ce credeți? L-a rugat și pe profesorul de matematică să facă același lucru. Știu că poate ridicați sprâncenele la meditații, dar mie îmi plăceau la nebunie. Nu pentru română și matematică neapărat, cât pentru oameni. Pentru profesori și colegi. Îmi închipuiam că mă apropii mai mult și nu mă mai simțeam singură. Abia după primul semestru, când am terminat cu 10, mi-am dat seama că mă duceam la meditații de drag, nu de nevoie. Şi nu le-am zis părinților mei. Diriginta mea prinsese drag de mine, eu – de dumneaei și așa m-am îndrăgostit de limba română. Imaginați-vă că toată gramatica de o știu acum, la 28 de ani, o știu de atunci. De atunci! Datorită dumneaei cuvintele sunt azi parte din mine. Iar la mate, deşi nu cred că am avut real talent şi sinceră înclinație, munceam şi mă străduiam enorm să nu dezamăgesc din respect față de domnul profesor. Jur că nu mai ştiu cât timp am mers, dar ştiu că amândoi erau oameni corecți şi nu făceau diferențe între cei care veneau sau nu.
Ştiu însă cazuri în care s-a întâmplat asta. La soțul meu. El a venit la oraş abia în clasa a noua, terminând clasele I-VIII la Voineasa. Era printre cei mai buni la matematică din clasă, la unul dintre cele mai bune licee din Vâlcea, însă nu avea notă mai mare de 7. De ce? Fiindcă nu mergea la meditații. Iar cei care făceau meditații, deşi aveau 10, tot la el veneau să îl roage să le rezolve exercițiile. A urât atât de tare profesorul, că începuse să urască şi matematica. Materia lui preferată (mama lui era şi încă e profesoară de matematică la Voineasa) îl dezamăgea din cauza omului de o preda.
Una peste alta, ce vreau să reiterez este că omul din spatele materiei este extrem de important în viața copilului. Îndrăznesc să cred că este mai important decât materia în sine. Eu am avut în mare parte noroc de dascăli frumoşi (au fost şi excepții), dar doar câțiva mi-au fost călăuze, despre care o să vă mai povestesc. Şi au fost suficienți.
Sper din tot sufletul ca fiecare copil să își găsească cel puțin un profesor-călăuză, fiindcă astfel școala şi viața chiar vor fi mai uşoare. Podul pe care se va plimba va fi mai solid. Şi dacă găseşte, să nu uite să îi mulțumească ori de câte ori poate.
PS: arhivă personală, chiar cu cei doi profesori de suflet. Doamna dorigintă este în stânga, cu care încă păstrez legătura, iar eu sunt cea pişpirică, la bărbia domnului profesor de mate, căruia – cu durere spun – nu am mai apucat să îi mulțumesc…
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
