Astăzi simt un soi de disconfort în stomac, fiindcă am ajuns la o etapă unde s-a întors roata. Dacă până acum, în mare parte, Luc a fost cel mai mic dintre copiii cu care a interacționat, dacă până acum el a fost cel care era lovit, căruia i se luau jucăriile din mână, cel care plângea şi venea la mine în brațe când un copil nu voia să se joace cu el, dacă până acum eu am fost relaxată, privind mamele de pe partea cealaltă, învățându-şi copiii să nu mai lovească, astăzi s-a schimbat rolul. Astăzi eu am fost mama de peste drum.
Am fost vizitați de o amică şi fiul ei, un băiețel de un an şi două luni, mai mic deci cu un an şi jumătate decât Luc. Încă nu ştiu exact ce a fost în suflețelul copilului meu – şi sper să îi dau eu de cap – dar, de când a intrat băiețelul pe uşă, comportamentul lui s-a schimbat. Nu voia să mai împartă nimic, ba chiar îl împingea şi îl lovea ori de câte ori se apropia de el. Şi se apropia des, fiindcă mititelului îi plăcea de Luc.
Să fi fost gelozie? Să fi fost marcarea terenului? Să îl fi influențat eu înainte? Când i-am spus „mami, o să vină un băiețel mai mic, de care va trebui să avem grijă, cu care va trebui să ne comportãm frumos şi pe care nu avem voie să îl lovim”. Nu ştiu de ce am specificat asta, până acum nu îi spusem astfel de lucruri, dar atunci aşa am simțit. Poate pentru că băiețelul e mult mai mic şi voiam să mă asigur. Se poate să îi fi rămas rugămintea mea în minte şi să o testeze? Mai ales că e în perioada de negație?
În orice caz, nu am mai fost de partea mea obişnuită. Nu am mai fost de partea în care încurajam mama din fața mea, roşie în obraji că fiul ei îl trăsese de păr pe Luc. Nu am mai fost cea care respira uşurată că Luc nu loveşte. De data asta eu aveam pomeții arşi. De ciudă că nu îmi înțeleg copilul, de jenă față de amica mea, de compasiune pentru puiul ei.
Dar ce m-a făcut să trec mai uşor peste asta a fost atitudinea amicei mele. Foarte calmă, foarte caldă, fără priviri ucigătoare, fără flăcări ne pas, fără ton de reproş sau supărare. Cu toate că avea motive. În schimb, mă ajuta să îl înțeleg pe Luc. Mă compătimea şi mă încuraja!
Şi îmi dau seama că de multe ori nu facem asta. De multe ori nu ne încurajăm între noi. Sărim direct cu prejudecățile, cu tabla de condamnări, atârnată de gât. Când vezi un copil care loveşte, ai tendița de a te lua imediat de mama copilului, că nu l-a educat, că nu e conectată cu el, când poate ea nici nu ştia de acest comportament şi e fiartă de mâhnire. Când auzi o mamă pe stradă țipând, imediat îți dai ochii peste cap, că nu ştie să vorbească cu fiul ei, că nu a citit nu-ştiu-ce-carte despre răbdare, că nu este iubitoare. Deşi habar nu ai ce oboseală, tristețe, frustrare sau apăsare ascunde în ea.
Când vezi o mamă cu ştrampii deşirați sau murdari la spate, te pufneşte râsul că a ieşit aşa pe stradă. „Şi eu am copii şi eu nu ies aşa”, îți spui. Dar poate nu te-ai gândit că e mamă singură, fără vreun ajutor. Când asculți o mamă că se plânge cât de greu îi este cu un copil, pun pariu că ai vrut să-i spui „lasă, dragă, că eu am patru. Să te văd atunci!” De ce crezi că nu i-ar fi greu cu unul? Doar ştii. Doar ai fost în locul ei.
Toate venim la rând. Eu cred că toate vom fi pe rând în tabăra copilului care este lovit, în tabăra copilui care loveşte. În tabăra mamelor cu haine pătate, în tabăra mamelor cu ruj. În tabăra mamelor cu copiii liniştiți, în cea cu copiii cu tantrum. Toate ne vom răsti, cel puțin o dată, la copiii noştri, fie că vrem sau nu. Şi tot ce putem face este să fim mai blânde unele cu altele. Să ne încurajăm mai mult, să ne fim sprijin. Că dacă nu ne înțelegem noi, una pe alta, atunci cine?
Poza: Unsplash
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
