Cu toţii ştim că părinţii nu pot fi înlocuiţi de nimeni şi nimic, că ei sunt pilonii de bază ai dezvoltării copiilor, că ei sunt bucuria şi prima lor iubire. Cu toţii ştim că părinţii au puterea de a ţine copilul în palme, pe genunchi sau la piept şi de a-i alina durerea suflând sau cântând, că au puterea de a-i transmite dorinţe, credinţe şi valori şi au privilegiul de-al educa, în primul rând, să fie bun. Dar nu ştiu câţi dintre voi ştiu că şi bunicii, la rândul lor, au un rol esenţial în existenţa nepoţilor. Că şi buncii pot participa activ la evoluţia cognitiv-emoţională a lor, ajutând la clădirea unui viitor armonios, bazat în special pe poveşti şi amitiri. Şi am să vă ofer cinci motive.
Copilul creşte într-un mediu iubitor
“Că de ştiam ce fericit voi fi,/Indiferent ce o să credeţi toţi…/Pe cinstea mea, şi nu vă zic prostii…/Făceam direct, de la-nceput, nepoţi!” Acestea sunt versurile lui Valeriu Cercel, din poezia “Nepoţii”, pe care le-am citit când avea Luc câteva luni. Şi nu m-am putut abţine să nu mă întreb: chiar aşa o fi? Bunicii îşi iubesc nepoţii mai mult decât pe copiii lor? Sincer, habar nu am, că nu am un măsurător precis. Dar cert este că, în cazul nostru, părinţii mei îi iubesc pe Luc enorm şi au învăţat să îşi exprime iubirea faţă de el mult mai mult decât cu noi. Spre exemplu, mie mi-au spus prima oară “Te iubesc!” în facultate, pe când lui îi zic foarte des. Şi este firesc ca, într-un astfel de mediu iubitor, de la părinţi la bunici şi invers, să creşti fericit.
Au mai multă grijă de nepoţi
Mama îmi mărturisea că, atunci când mai avea treburi casnice de făcut, îndrăznea să ne mai lase pe mine şi pe frate-meu într-o cameră, singuri, să ne jucăm. Pe când cu Luc, este o altă mâncare de păstrăvi. Nu îl scapă din ochi nicio clipă. Ba mai mult, am surprins-o de atâtea ori amestecând în mâncare cu Luc la subraţ.
Sunt mai toleranţi
Nu vă spun de câte ori, când eram mică, nu a fost circ la noi în casă dacă îi spărgeam mamei bibelourile sau îi rupeam florile. Mai-mai să plângă după ele, fiindcă i se păreau mai valoroase decât firele de păr din cap. Acum, când Luc îi smulge vreo plantă din pământ sau trânteşte vreo sculptură orientală veche de 30 de ani, mama îşi pune mâinile în cap şi râde. Râde! “Dă-le naibii de cioabe!”, spune. Credeţi-mă, am crezut că nu mai aud bine.
Spun multe poveşti
Nu ştiu în ce măsură l-au influenţat până acum pe Luc istorisirile bunicilor lui, dar sunt convinsă că în viitor o vor face. Pentru că, spre exemplu, pe mine mereu m-au impresionat adânc poveştile şi poeziile spuse de mamaia mea. Mereu îmi amintesc cum recita cu ardoare “Ce te legeni…”, a lui Eminescu (iată, poetul meu preferat!) sau “Noi vrem pământ!”, a lui Coşbuc şi mi se încălzeşte pieptul când le recitesc. De asemenea, de acum şi până în veci voi avea imaginile pe care mi le cream eu în minte ori de câte ori când îmi povestea viaţa ei: de cum s-a cunoscut cu tataie la horă, de cum se descurca cu 12 fraţi şi de cum mergea ea, cu sora ei, băgate în desagi, de-o parte şi de alta unui cal. Şi sunt convinsă că aceste poveşti m-au ajutat să îmi dezvolt imaginaţia.
Sunt distractivi
V-am mai povestit eu despre tatăl meu, care este, de fapt, un copil mai mare. Îmi amintesc că şi cu noi se distra copios, dar cum îl văd eu acum cu Luc, parcă nu l-am văzut niciodată: îl plimbă în cârcă, îl pune în oala mare de dulceaţă şi îl împinge pe gresie, îi smotoceşte şi îl gâdilă, se uită amândoi la desene animate (mai mult tata!) şi visează să îl ia cu el în pădure la cules de ciuperci, afine şi zmeură. Şi cu toţii ştim că e frumos când te joci cu copiii de vârsta ta, dar parcă tot timul e mai drăguţ să te joci cu cei mai mari. Iar Luc asta face în permanenţă cu ai mei.
Deşi între mine şi ai mei mai apar divergenţe, în mare parte date de ceea ce numim “diferenţele între generaţii, de care am povestit aici, avantajele de a sta cu ei sunt incomensurabile. Eu îmi aduc aminte cu drag de bunicii mei şi sper ca şi Luc să facă la fel.
Poza: arhivă personală, tata şi Luc.
Cu drag,
Alexandra
0
0
0
0
