De ce sunt mai norocoasă decât soţul meu

Într-o seară, ne-am pus să dormim toți trei, cu Luc între noi, când copilul a început să se zvârcolească și să se răsucească până s-a urcat pe pieptul soţului meu, Andrei. A stat cu capul pe inima lui vreo zece secunde, apoi a revenit la mijloc, la pieptul meu, să sugă până să îl răpească somnul. Și deodată îl aud pe Andrei că îmi spune ceva fantastic, cu regret emoţionant:

-Doamne, iubita, ce frumos trebuie să fie să îți adoarmă așa la sân. Mi-ar fi plăcut și mie…

***

Nu vreau să intru în polemici legate de egalitatea de gen, fiindcă eu oricum cred că suntem liberi să ne dezvoltăm firile şi propriile aptitudini indiferent de particularitățile sexului pe care îl avem. Dar, nu știu cum să vă zic, natura a fost partinică în ceea ce priveşte evoluţia umană și a ales ca noi, femeile, să fim cele care dăm viață unei alte vieți. A decis ca în noi să crească un omuleț, ca noi să simţim acei fluturi în stomac de care vă mai povesteam, ca noi, mamele, să îl putem hrăni luni de zile doar cu ceea ce ne dă corpul.

Vocea noastră linişteşte cel mai mult bebeluşii, fiindcă – nu spun eu, studiile arată – se pare că o pot recunoaşte chiar dinainte de naştere. Pieptul nostru este cel mai dulce şi confortabil cuib, pe care îl caută mereu, mângâierile noastre sunt cele mai calde, iar dragostea dintre mamă şi copil poate atinge apogeul purităţii. Ce puţin, în cazul meu aşa a fost. Oricât am crezut eu că îmi iubesc soţul până la Soare şi înapoi, în cazul lui Luc iubirea tot caută un reper să se întoarcă şi nu găseşte. A trecut de toate stelele şi încă mai fuge.

Și, în aceste condiții, este inevitabil ca, cel puțin la început, legătura dintre mamă și copil să fie mai mare decât orice altceva. Iar o altă dovadă a acestui lucru mie îmi apare şi acum, la un an şi trei luni: înainte să se trezească Luc (înainte, repet!) cu vreo două-trei minute, sânii mei îmi curg, anticipând nevoile lui. Vă vine să credeţi? Mie mi se pare fantastic cum corpul se supune dorinţelor lui înainte să le exprime.

Evident, această conexiune nepământească dintre mamă şi copil tinde, cu timpul, să se echilibreze şi în favoarea tatălui. Sunt convinsă că va veni vremea când Luc va vrea numai la Andrei în braţe, că de mine s-a plictisit. Sunt convinsă că va prefera să iasă cu el la joacă, pe afară, ca băieţii. Şi sunt absolut convinsă că vor complota adesea împotriva mea, pentru că eu voi fi cea restrictivă. Iar de domnişoarele din viaţa lui…nici vorbă să îmi povestească, deşi aş vrea.

Aşa că, nu pot decât să mă bucur că natura a făcut o discriminare de gen şi profit de ea cât pot. Ne-a ales pe noi, mamele, să ne bucurăm de o legătură incredibilă cu cel pe care l-am născut. M-a ales pe mine să fiu primul contact al copilului meu cu viaţa asta, primul lui pilon de sprijin şi, îmi place să cred, prima lui iubire. Iar pentru asta chiar cred că sunt mai norocoasă decât Andrei şi trimit zilnic mii de mulţumiri cu baloane călătoare. Sper să ajungă unde trebuie.

 

Sursa fotoAntonio Lainez, Unsplash

 

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

4 răspunsuri

  1. Pai eu zic sa te bucuri acum ca esti universul lui ca al meu la 2 ani cat are deja se joaca cu taica-sau cu suruburi si piulite, ha, ha, parca mai ieri baga totul in gura, acum e baiat mare 🙂 Bine, dar tot mami vrea sa-l adoarma 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.