De ce nu plânge Luc când cade

Eu sunt mic şi pitic

Şi când cad eu mă ridic!

***

Am fost în vizită la o prietenă zilele trecute şi Luc a alergat în grădina ei verde de s-a distrat grozav. De ceva timp, nu-l mai interesează mersul, ci mai degrabă alergatul. Aşa că, pe iarbă a fost cel mai prielnic loc să îşi testeze noul talent. S-a împedicat, s-a rostogolit, a cazut şi s-a ridicat de atâtea ori încat ne-a obosit pe noi privindu-l. Am mai pus şi cortul nostru primit cadou de la finuţi şi fericirea a fost completă. Şi, la un moment dat, prietena mea îmi spune uimită:

-Nu pot să cred că a picat de atâtea ori şi nu a plâns o dată!

Da, chiar aşa e. Luc nu plânge când pică sau când se loveşte uşor, superficial, ci doar atunci când chiar o păţeşte. Sau când sărim să îl ridicăm noi imediat. Şi fiindcă ştim asta, nu o facem. Ba îl privim de la distanţa de la care am rămas cu ochi mari şi fluierând, ba ne aruncăm pe jos şi noi, ba râdem zgomotos sau îl încurajăm să se ridice şi îl lăsăm să se dreagă singur. Vede că nu este nicio tragedie şi îşi continuă joaca mai departe, râzând. Nu ştiu dacă am făcut bine, dar chiar am fost atentă cu acest aspect. De când a început să meargă de-a buşilea chiar. Fiindcă îl am model pe frate-meu şi nu voiam să se întâmple acelaşi lucru.

Frate-meu este mai mic decât mine cu cinci ani, aşa că îi ţin bine minte perioada de bebeluşie. Ţin minte cum întorcea bunică-mea scaunul cu fundu-n sus şi îl punea între picioarele de lemn, să stea acolo. Ţin minte cum am încercat să îl ridic şi eu de l-am scăpat pe covor (îmi pare rău şi acum!) şi îmi amintesc şi cum şi-a spart capul într-o piatră, după ce îl dădeam într-un leagăn improvizat din funii. Şi mai ţin minte – destul de clar – că plângea des. Nenică, ori de câte ori cădea, fie şi în fund, fie şi în pat, pe perne, fratele meu se jelea de mama focului minute în şir. Şi de multe ori nu avea nimic. Erau căzături superficiale. De ce? Fiindcă atât mama, cât şi bunică-mea scoteau un “Hiiii!” când îl vedeau şi se repezeau speriate să îl adune de pe jos. Şi pe el mai mult îl alimenta teama lor decât să îl ajute. Iar pe mine – copil fiind la rându-mi – m-a marcat jelitul lui de nu voiam să îl mai văd şi la Luc.

Aşa că, deşi mi-a fost greu până să mă obişnuiesc, am reuşit să mă abţin şi să nu acord imediat atenţie căzăturii. Nici eu, nici Andrei. Încercăm să acordăm atenţie acţiunii în care era deja angrenat Luc. Să continue ce avea de făcut, încurajându-l râzând, cum scriam mai sus. Evident, la început plângea şi el la orice fund de parchet, că se frustra. Dar, uşor-uşor a învăţat să se ridice singur. Şi nu cred că, vezi-doamne, Luc nu mai plânge acum fiindcă îşi suprimă emoţiile, tristeţea şi supărarea, fiindcă nu are cine să îl consoleze. În niciun caz. Fiţi siguri că atunci când chiar îl doare plânge. Şi niciodată, dar niciodată nu l-am lăsat plângând. Dar cred că în cazul în care căzăturile nu sunt serioase, nu are sens să insistăm asupra lor. De ce să se demoralizeze că a căzut? Nu. Să o ia ca atare şi să meargă mai departe.

PS: Şi, în final, chiar dacă ar plânge, tot nu ar fi tragedie. Aţi văzut că, la un moment dat, toţi ajungem să nu mai plângem la căzături. Până şi frate-meu.

Mulţumiri fotografului: Diana Oprescu

Please follow and like us:

0

0

0

0