M-am decis şi m-am răzgândit să scriu acest text de cel puţin 123 de ori. Îl am pe suflet demult, îmi creşte ca o ciupercă pe piele tot de-atât. Mi-a fost teamă să scotocesc prin dulapul minții amintiri care poate dor, care poate mă fac de râs. Dar cred că dorinţa de a ajuta oamenii care mă citesc e mai mare decât ego-ul meu. E mai mare decât mine. Scriu, așadar, îndoit, cu speranța că pot apăsa pe un buton de avertizare în cazul în care sunteți nevoiți să vă lăsaţi copiii în grija unei altei persoane pentru un timp îndelungat. Aşa cum m-au lăsat părinţii mei, de la 11 ani.
Vreau să vă rog din capul locului să mă credeţi că nu contest, nu condamn şi nu aplaud în niciun fel modul în care fiecare alege să îşi crească copilul. Ştiu foarte bine că, uneori, împinşi cu tot trupul afară, suntem forțați să acceptăm compromisuri, chiar dacă nu sunt pe gustul minţii sau sufletului, pe vocea raţionalului sau sentimentelor. Doar ştim cu toţii câţi părinţi pleacă din ţară, mânaţi de sugrumările întâmpinate aici, lăsându-şi copiii în urmă, în sânul familiei sau prietenilor. Şi pleacă tocmai cu gândul de a găsi şi desena un viitor mai bun pentru ei, se duc cu speranţa de a se reuni. Dar oare când?
Astfel de compromis au făcut şi ai mei, acum 17 ani. Au crezut că îmi fac un bine dacă mă trimit la o școală de oraș, în grija unei verișoare, care îmi era şi încă îmi este dragă. Cu ea urma să stau în timpul săptămânii, pe ei urma să îi văd doar în weekend. Dacă stau bine să mă gândesc, doar sâmbăta, fiindcă ajungeam vineri noaptea şi plecam duminica la prânz. În primul an, am stat foarte departe de şcoală. Făceam 30-40 de minute pe jos, pe un drum paralel cu şinele de tren şi delimitat de o jaluzea de pini. Luam în fiecare zi câte un con de pe jos şi îl furişam în buzunar, strângându-l tare la gândul de acasă.
Vară-mea mă ducea şi mă aducea de mână zilnic. Îmi amintesc şi acum geaca ei cu puf de gâscă la mâneci, bej, pe care o studiam când nu dădeam “Bună ziua!” la oameni. Deşi nu îmi răspundeau şi, cumva, mă intrigau apăsător, eu continuam să îi salut, fiindcă aşa eram obişnuită de la ţară. Aveam pe atunci un leu pe zi la şcoală, de care îmi luam o corn cu ciocolată cu abţibilduri Pokemon. Am mâncat atât de multe atunci, încât nici până în ziua de astăzi nu le mai înghit. Nici la propriu, nici la figurat.
În al doilea an, ne-am mutat undeva mai aproape, într-un apartament decent. Dar, în al treilea an, am aterizat într-o garsonieră dintr-un bloc de nefamiliști, ce avea doar o cameră de opt mp și o baie. Bucătăria era la comun cu restul apartamentelor de pe palier. Aici învăţam adesea pe veceu, ca să am linişte şi să pot citi cu voce tare. Aşa toceam eu, gesticulând şi explicând capului şi nu voiam în ruptul scăfârliei să mă vadă careva.
Cu timpul, vară-mea ajunsese să îmi devină prietenă şi confidentă, umăr de alinare şi alintare, care mă pieptăna, mă îmbrăca, îmi gătea şi mă ajuta la teme. Mă mândream când venea la ședințele cu părintii, îi făceam diplome desenate, pictate, lipite de mine şi le propteam deasupra oglinzii, să le vadă. “Cea mai bună verișoară din lume!”, scriam. Când ne mai certam (că se mai întâmpla asta!), o dădeam jos şi o rupeam în faţa ei, cu speranța că avea să vadă cât sufăr. Dar nu dura mult şi ne împăcam, cumpărându-ne câte-un dulce să ne treacă.
Relaţia mea cu vară-mea a fost frumoasă. Ţineam atât de mult la ea, încât i-am dat la un moment dat toate monedele mele de 100 de lei (puţine, nu vă gândiți!), strânse sub colțul unui covor, cu întreaga sinceritate şi fericire că îi sunt şi eu utilă. Că o pot ajuta aşa cum mă ajuta ea pe mine. Doar că, vedeți voi, după trei ani de locuit laolaltă, trei ani în care am dormit împreună, în care i-am învăţat mirosul, mersul, glumele, ajunsese să se poziționeze pe o treaptă superioară conștiinței mele. Ba chiar, îndrăznesc să vă mărturisesc că, la 13 ani ai mei, îmi devenise mai dragă decât părinţii, pe care îi vedeam mai rar.
Îmi pare rău să recunosc, îmi e greu să o fac, dar mă ataşasem mai tare de ea decât eram de ai mei. Mă ataşasem atât de tare, încât am plâns cât o cascadă când nu am mai stat împreună. Îşi găsise între timp iubitul, actualul soţ, şi şi-au ridicat o familie. Cum era firesc, doar că nu eram eu pregătită. Nu mă pregătise nimeni. Ba chiar, m-am supărat atât de tare pe ea, că nu i-am mai vorbit multă vreme. Dar nu pentru că nu o mai iubeam, ci pentru că o iubisem atât de mult, încât nu voiam să mai plece.
Sigur, ulterior, m-am refugiat tot în carapacea părinţilor mei, tot la mama şi tata, regăsindu-mi-i aşa cum i-am lăsat. Dar a existat acea perioadă în care cineva le luase tacit, fără să ştie nimeni, locul. Iar eu mi-aş dori ca acest lucru să nu se întâmple cu Luc. Nu cât e copil. Nu mă judecaţi, vă rog, dar aşa simt. Povestea asta m-a determinat să vreau să stau acasă şi să nu apelez la nicio bonă. Povestea asta m-a făcut să vin la ai mei, să mă ajute ei. Măcar să iubească şi să se ataşeze de cineva din familie, mi-am spus. Fiindcă teama că Luc ar putea ajunge să îndrăgească o persoană necunoscută mai mult decât pe mine, care oricum îl va răni plecând, mă sufocă. Nu ştiu dacă este doar un virus egoist în creierul meu sau dacă nu văd decât cu inima. Nu ştiu dacă sunt doar subiectivă din prisma trecutului. Dar ştiu că îmi iubesc atât de mult copilul, încât aş vrea să ştie că eu îi pot fi prieten, confident, adăpost, umăr de ajutor cât voi trăi. Eu.
Poza: pixabay.com
Cu prietenie,
Alexandra