De ce aş evita comparațiile între frați

Ştiți că eu nu ofer sfaturi prea multe. Blogul meu este descriptiv, narativ şi mai puțin informativ. Însă, atunci când cred că pot ajuta empiric, prin exemple clare, concrete, cu subiect şi predicat, pentru a evita specifice sau eventuale greşeli, o fac cu cele mai bune intenții. Unul dintre gândurile mele de astăzi se îndreaptă către familiile cu mai mulți copii. Noi încă mai aşteptăm, simțim că am ajuns într-un punct în care ne este atât de bine în trei, încât dăm întâietate acestei simțiri. Însă, când va fi cazul să mai avem o inimă în plus printre noi, o să încerc să învăț din propriile-mi ziceri: o să încerc să nu fac comparații între frați şi să nu pun prea multă presiune pe ei, că s-ar putea să sap cu hârlete, fără nici cea mai mică intenție, un șanț între ei.

Eu am un frate mai mic decât mine cu cinci ani, Mihai, care acum este student la Politehnică. Deşi ne iubim şi întotdeauna am făcut-o, o bună parte din viața noastră nu ne-am sincronizat în declarații. Poate şi diferențele de vârstă şi gen au făcut ca relația noastră să fie, multă vreme, în antifază, dar pot să intuiesc că şi anumite greşeli parentale ne-au împins în direcții opuse.

Când eram eu în generală, iar fratele meu la grădiniță, a fost o perioadă în care eram centrul Universului lui. Voia să mă însoțească peste tot, voia să ne jucăm mereu şi mereu împreună, voia să fie prezent în fața ochilor mei continuu. Iar mama mă obliga să fac asta chiar şi afară, cu prietenii mei. Unde eram eu, era și el. Evident, când ai 10-11 ani şi joci fotbal, spre exemplu, nu prea ai chef să iei în echipă puştiulici de 5 ani. Aşa, ei ajungeau să se joace fără mine şi frate- meu, care îi încurca. Ba mai mult, dacă Mihai începea să plângă pentru că nu îi puneam o floare după ureche cum îmi puneam mie, de pildă, se ducea acasă imediat şi mă pâra mamei. De la sine înțeles, intram în casă şi nu mai aveam voie să îmi continuu distracția. Iar dacă Mihai făcea vreo boacănă, să verse uleiul şi făina pe covor, cine credeți că era vinovat? Alexandra, că nu a fost atentă şi nu s-a uitat la el. Prin faptul că eram muștruluită, certată, pedepsită constant din pricina lui, prin faptul că nu mă puteam distra cu prietenii mei fără ca el să fie de față, prin faptul că îl simțeam în responsabilitatea mea, toate acestea m-au determinat ca o parte din copilărie să nu îl mai am la suflet. Să mă enerveze, cu alte cuvinte. Deși îmi pare rău să recunosc, așa a fost.

Dar nu a durat prea mult, că frate-meu a mai crescut şi a devenit mai înțelegător. Asemenea și eu, așa că prin generala lui şi liceul meu ne-am regăsit. Până când a ajuns el la liceu, iar eu în facultate şi s-au inversat rolurile.

Acum câteva luni, frate-meu mi-a mărturisit că în perioada liceului m-a urât. Exact așa s-a exprimat, da. Am amuțit, am căscat sprâncenele și m-am gârbovit de mirare și amărăciune. Habar nu aveam. După toată iubirea profundă față de mine când era copilaş, inima lui s-a scurtcircuitat şi l-a determinat să nu mă mai sufere. După ce mi-am trântit maxilarul pe picioare, m-am luminat și am înțeles de ce multă vreme nu îmi răspundea la telefon. Mie mi se făcea dor de el, de glumele lui şugubețe, de poveşti de licean, dar el refuza să îmi vorbească. Abia-abia îl mai prindeam prin vacanțe sau la telefon şi îmi vindea gogoşi că nu avea timp sau nu văzuse apelurile. Dar el era furios pe mine. Fără să ştiu şi fără să fac ceva. De ce? Pentru că ai mei, poate fără să îşi de seama, îl comparau constant cu mine. Eu am fost dintotdeauna o tocilară, iar el – mai puturos. Şi, probabil, din dorința de a-l motiva, ai mei mă dădeau tot timpul exemplu. Tot timpul îi fluturau diplomele și rezultatele mele la nas. Doar că, în loc să îl determine să pună mâinile pe carte, îl determinau să mă arunce pe mine într-un colț întunecat din sufletului lui. Şi culmea culmilor era că anumiți profesori, din nou cred că fără să își dea seama, făceau acelaşi lucru. Fiindcă, da, frecventasem acelaşi liceu.

Aşadar, în două etape diferite (şi scurte, vreau să cred) ale vieții noastre, nu ne-am sincronizat cu sentimentele pe care ar fi trebuit să le avem. Mie mi s-a părut că îmi încurcă copilăria când eram prin generală, iar lui i se părea că îi încurc existența prin liceu. Doar pentru că ai mei puneau presiune pe noi, şi de o parte, şi de alta. Fără să îşi dea seama. În ambele situații se gândeau să ne responsabilizeze,  doar că, prea multă presiune a stricat. Lipsa de comunicare a fost un alt catalizator, dacă stau bine să mă gândesc. Poate că dacă le spuneam că mai vreau şi eu timp pentru mine, fără un țânc de mână, lucrurile ar fi fost mai uşoare. Poate că dacă Mihai le-ar fi spus că nu îl ajută comparațiile în niciun fel, ba mai mult, că îl demotivează, scenariul ar fi avut o altă intrigă. Ştiu că e greu să fii părinte şi nu îi judec pe ai mei deloc (mama o să mă sune sigur după ce va citi şi o să îmi spună că habar nu avea!). Aşa au crezut ei că e mai bine. Doar că, nu cred că dăunează să privim în urmă şi să luăm ce e mai bun din exemplele din jur. Nu dăunează să împărtășesc mesaje care poate ar ajuta. Ba chiar, îndrăznesc să vă sugerez să vă uitați la relația copiilor voştri şi să îi întrebați dacă le este bine. Şi, de ce nu, să evitați comparațiile, cel puțin verbal. Că mintal nu aveți cum să nu. Poate ar fi mai mai util să le scoateți la lumină, comparativ dacă vreți, calitățile, fiindcă sigur fiecare le are pe ale sale. Nu seamănă niciun deget unul cu altul. Darămite copil cu copil.

PS: De câțiva ani, eu şi fratele meu suntem iar pe aceeaşi lungime de undă şi ne-am resincronizat. Mi-a dat voie să scriu despre el.

Poză: arhivă personală, eu și Mihai

Cu prietenie,

Alexandra