Dacă părinţii sunt fericiţi, copiii vor fi la fel

Vă mărturisesc că, spre ruşinea mea, eu nu am citit multe cărţi despre creşterea copiilor. De fapt, am citit doar jumătate dintr-una, cea a doctorului Jack Newman, “Ghidul pentru Alăptare”. Dar nu pentru că nu aş vrea, ci pentru că nu am avut timp. De fapt, dacă o spun pe-a dreaptă, pentru că mi-am folosit şi investit timpul rămas – ş-aşa puţin – din afara lui Luc, în alte lucruri, în special în blog. În schimb, întotdeauna am avut încredere în mine şi, ca mai toate mamele, mi s-au aprins instincte materne pure după care m-am ghidat.

Eu nu am citit nicăieri, dar am simţit singură că nu trebuie să îmi las copilul să plângă “ca să îşi formeze plămânii”, cum îmi spuneau mulţi. Am simţit sigură că e mai bine să îl ţin şi să îl “învăţ“ în braţe oricât m-aş cocoşa, fiindcă mai târziu îmi va fi dor. Mi-am dat seama singură că lovitul copiilor nu are nicio treabă cu educaţia, ci cu frustrările noastre şi, mai ales, mi-am urmat năzuinţa de a dormi seară de seară cu el, oricât de greu ne-ar fi mai târziu. Dar lucrul pe care l-am înţeles puţin mai greu, cam după câteva luni, a fost că, dacă eu sunt nefericită, şi Luc al meu va fi la fel. În schimb, dacă eu zâmbesc, el se fericeşte.

Îmi iubesc copilul până în Japonia şi înapoi şi el simte asta. A apărut în viaţa mea ca un trăsnet mic şi încăpățânat de iubire. Un ghindoc ce mi-a tăiat şi deschis sufletul în două şi mi-a arătat cât loc aveam pentru el, un loc ascuns, despre care taman eu nu ştiam. Dar în primele luni, nu ştiu cum v-a fost vouă, dar mie mi-a fost greu. Eram obişnuită cu un stil de viaţă activ, cu opt-nouă ore de somn pe noapte, cu ieşiri în oraş şi escapade lungi cu soţul. Ei, şi de când a venit Luc, toate aroganțele au dispărut ca şi când nu ar fi existat. M-am trezit săptămâni întregi în pijamale, plină de lapte şi dureri, făcând ping-pong între patul meu şi patul lui Luc (care dormea cu mama sau cu Andrei!). Şi, de la năucie, parcă nu izbuteam să mă bucur cum ar fi trebuit. Ba mai mult, la un moment dat, când Luc dormea, m-am dus în baie şi am început să plâng în hohote de rătutită mintal ce eram. Şi ce credeţi? Luc a făcut acelaşi lucru.

Copilul meu începuse să plângă, brusc, în somn. Auzisem eu că mama poate influenţa starea bebeluşului, dar ba credeam, ba nu credeam. Nu ştiu exact ce coincidenţă a fost, dar ştiu că pentru mine a fost un clopoţel de alarmă. A fost suficient încât să îmi dau seama că trebuie să schimb ceva în mine. Ca nu cumva să îl influenţez pe Luc. Mi-am împrumutat o altă inimă şi m-am concentrat să mă vindec de orice tristeţi. Aşa că, pe lângă Luc, am început să mă mai uit la câteva filme, seriale, să mai mănânc câte un dulce (eram strictă cu alimentaţia mea!), să mai citesc beletristică, poezii. Să îmi mai fac mici plăceri sufleteşti când simţeam că am nevoie. Să nu mă mai frustrez şi să nu mă mai trezesc că nu mă pot bucura de copilul meu cum trebuie. Să nu mă mai tezesc că îmi întristez copilul. Iar refugiul meu, de opt luni, este blogul. Ori de câte ori reuşesc să scriu, să îmi trimit sentimentele prin cuvinte, mă descarc şi mă întorc la Luc mult mai liniştită şi fericită. Şi, evident, el este la fel.

Şi pe cuvânt, chiar şi acum, când e mai măricel, simte când sunt tristă. Nu râde cu toată guriţa şi parcă mi se reflectă supărarea în ochişorii lui. Mă priveşte cu umbră, nu cu soare. Dar de cum îmi trece, el este din nou o vijelie-veselie. Chiar şi zilele trecute, când am avut o disicuție mai serioasă cu soțul meu, ce credeți că a făcut? Ne-a luat pe amândoi de mână şi ne-a apropiat. Iar noi…ne-am oprit şi l-am îmbrățişat duios. Simte tot!

Sunt convinsă că nu trebuie să ai diplomă de psiholog sau să fii doctor în puericultură ca să îţi dai seama că, dacă noi, părinţii, suntem  nefericiţi, copiii noştri vor fi la fel. Tensiunile din minte vor ajunge să îi afecteze într-un fel sau altul. Aşa că, dacă şi voi mai aveţi momente sufleteşti încurcate, stări frustrante, vă încurajez să vă găsiţi acel refugiu de cinci-zece minute, care să vă încarce şi să vă trimită la copiii voştri ca pâinea scoasă din cuptor. Ca să nu refulaţi asupra lor. Fie că e vorba de o cafea, o îngheţată, de butonatul telefonului pe veceu sau de o plimbare cu soţul, când copilul e cu bunicii. Sau fie că e vorba chiar şi de cititul unui articol pe Poveşti din Bebelonia. Fiindcă, dacă noi suntem fericiți, şi copiii vor fi la fel.

Sursa foto: Unsplash

Cu drag,

Alexandra

Please follow and like us:

0

0

0

0