Nu ştiu dacă vi se pare că scriu fantasmagorii sau, dimpotrivă, lucruri de o banalitate cumplită, dar simt nevoia să expun truisme sub o formă sau alta pentru a le sublinia importanța. Pentru că, pare-mi-se mie, unele chestiuni sunt atât de evidente, că le pierdem din vedere. Cum este şi subiectul de față: cearta dintre oameni. Gâlcevi care, de cele mai multe ori, rănesc inimi, strică relații, îmbătrânesc suflete doar pentru că ne este greu să iertăm. Sincer şi genuin, cum fac cei mici.
“Certați-vă precum copiii”, îmi spunea mama adesea prin adolescență când, cu toanele mele de orgolioasă, stăteam supărată ore bune pe iubitul meu de atunci, soțul meu de acum. Nu îmi făcea plăcere să fiu tristă, pe cuvânt, dar îmi era greu să iert imediat. Chiar şi dacă îmi cerea iertare. Nu înțelegeam şi nici nu îmi păsa, fiindcă eu aveam o misiune supremă de îndeplinit: să îi arăt cât sunt de căpoasă.
Motivele certurilor noastre erau întotdeauna – dar întotdeauna – puerile, dacă nu de-a dreptul stupide. De exemplu, ne certam când mă grăbea să mergem la filarmonică, fiindcă el nu voia să întârzie. Or, mie nu îmi venea să merg deloc! Şi aşa ne ruinam o întreagă seară ce ar fi putut avea un alt destin dacă ne-am fi certat şi ne-am fi împăcat la fel de repede. Cum? Precum copiii, exact!
Mă uit la copilul meu şi mă minunez. De cum s-a născut -și probabil așa ne naștem toți- a venit cu un sac plin numai cu frumos. Nu a venit cu el gol oricât aș fi crezut eu contrariul. Oricât aș fi crezut eu că ne naștem cu un suflet nud, culegând și învățând sentimentele pe măsură ce creștem. Ei, bine, se pare că nu. Se pare că noi pășim în viață cu avantajul de a fi buni. Altfel nu îmi explic cum Luc şi toți copiii, de fapt, pot ierta fără cea mai mică ezitare după ce sunt supărați. Nu îmi explic, spre exemplu, cum Luc tot la mine vine să își caute confortul după ce eu am fost cea care l-a făcut să plângă. Sau cum tot după partenerul lui de joacă tânjeşte, deşi i-a furat jucăria. Cum uită şi nu pune la suflet, ca noi, adulții.
Asta nu înseamnă decât că cei mici nu ştiu semnificaţia răutăţii încă. Nu știu să fie ranchiunoşi sau vindicativi. Ei sunt inocenți, iertători, cu o bunătate curată, în deplinătatea semnificației ei. Evident, pe lista sentimentelor lor apar, uşor-uşor, orgolii, frustrări, pârțaguri, supărări, dar se exteriorizează şi revin la starea inițială de fericire. Se joacă unii cu alții în continuare ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Le este mult mai uşor să “treacă peste” indiferent dacă au avut sau nu dreptate în disputa cu un alt copil.
Or, nouă ne este mult mai greu. Cedăm mai greu. Suntem dezamăgiți profund când considerăm că suntem nedreptătiți şi nu renunțăm până nu demonstrăm că deținem adevărul absolut. Despicăm firul evenimentelor în zece, cerem şi alte păreri, căutăm poate forța de a ierta, dar nu o prea găsim, ne închidem o mai mare bucată de vreme în noi şi, abia după ce ne-am consumat puterea, ne deschidem. Dar problema este că ne consumăm şi timp. Timp, care este limitat şi ştim prea bine cât de valoros. Şi atunci, nu ar fi mai bine să încercăm să fim mai toleranți, mai iertători, mai pacifişti sau chiar nepăsători de la bun început? Precum copiii?
Ar fi mai bine, în teorie, ştiu, dar practica ne îngroapă picioarele. În orice caz, eu o să mă străduiesc şi o să încerc să urmez exemplul copilului meu, să mai învăț nițel despre capitolul “Iertare”, pe care îl predă mai bine decât orice Papă şi vă încurajez şi pe voi să faceți acelaşi lucru. Dacă aveți nevoie, evident. Fiindcă dacă noi, ăştia, căpoşii, ne-am certa şi ne-am ierta precum copiii, lumea s-ar mai lumina un pic. Iar noi am fi mai fericiți.
Sursa foto: Unsplash
Cu drag,
Alexandra
2 răspunsuri
E minunat articolul tau si, desi sunt lucruri care par atat de evidente si pe care cu totii le stim, le constientizam prea rar, asa ca mai spune-ne Alexandra, ca le spui atat de bine si de emotionant 🙂
Pfff, ma bucur enorm ca ti se par utile gandurile astea ale mele. Te pup!