E nebunie. Ştiu. Iar cel mai bine, pentru cine poate, e să stea acasă. Cu toate acestea, sunt firme care încă nu îşi lasă angajaţii să lucreze de acasă, deşi ar avea nevoie doar de laptop. Ştiu din surse sigure. Sunt alte companii care nu îşi permit să îşi sisteze activitatea, că altfel ar da faliment, sunt oameni care au plecat în Italia să îşi închidă firmele de acolo, de teamă să nu plătească taxe mari, şi au rămas în carantină. Dar sunt firme care şi-au închis porţile de la birou şi şi-au trimis angajaţii să lucreze de acasă. Cum e firma soţului meu.
Chiar şi aşa, să nu credeţi că munca de acasă e vacanţă, ca şi când ai merge la un resort de 4 stele. Sigur, nu stai toată ziua pe un scaun de birou, să spunem. Poţi să iei mai multe pauze şi nu te contorizează nimeni, spre exemplu. Dar nu ai cum să fii la fel de prolific ca în mediul tău optim de lucru. În primul rând, pentru că nu te bruiază cel mai dulce, cel mai lipicios şi cel mai mic şef pe care l-ai avut vreodată: copilul tău. Pentru că, da, dragi angajatori, suntem izolaţi acasă, cu copii cu tot.
Pentru unii, este trecător. Unii părinţi se vor întoarce la birou după ce a trecut isteria coronavirusului. Însă, alţii vor continua să lucreze din dormitor, din baie, din bucătărie, în timp ce au grijă de copii, fiindcă nu îşi permit să nu. E greu şi stresant la birou, mai ales când ai deadline-uri şi manageri deloc flexibili. Dar să încerci să lucrezi de acasă, să pui bazele unui business sustenabil, făcând slalom printre scutece, biberoane, mâncare, curăţenie, este o adevărată aventură. Şi ştiu multe mame care reuşesc să facă asta şi pe care le stimez.
Vă las mai jos un mic dialog din realitatea proprie, ca să vedeţi ce înseamnă să fii o mamă care lucrează sau încearcă să lucreze de acasă. Nu vreau să demonstrez nimic altceva decât că nu e uşor nici la noi. Partea bună la mine e că nu sunt condiționată să postez articole zilnic (deşi aş vrea şi deşi în fiecare zi scriu, măcar un paragraf) şi nu am discuţii zilnice, la telefon, cu clienţii, cum au alte mame:
-Bună ziua, aş vrea să discutăm puţin despre ce mi-aţi trimis pe mail, spune clientul.
-Da, sigur, vă ascult, îi spui.
-Maaaaami, hai să ne jucăăăăăm, se aude din spatele tău.
-Shhhh, sunt la telefon, mai târziu puţin, te rog, zici pe un ton calm, încet, dar cu ochii bulbucaţi şi gura strâmbă, de parcă ai fi pe veceu. Speri să îl sperii. Pe copil, nu pe client.
-Aşa, zice clientul. Nu am înţeles punctul de la paragraful 3. Credeţi că îl putem refor…
-Maaaami, maaaami, veau apă! Se aude iar.
Ai vrea să îi atragi atenţia că nu te-a rugat frumos, dar îi faci semn că DA, îi aduci, în timp ce clientul încă îţi spune ce nu a înţeles din mailul tău.
-Da, sigur, reformulăm, îi răspunzi pe un ton cât se poate de amabil. Dar cum aţi dori mai exact? îl întrebi, în speranţa că poate mai repetă şi asculţi ce ai pierdut.
-Mamiiiiiiii, fac caca, se aude chiar de la piciorul tău drept. Simţi cum ţi se umflă o venă şi mişună ca o râmă grasă printre tâmple, înghiţi în sec, îndepărtezi telefonul de ureche şi îi spui apăsat, printre dinţi:
-Oliţa e în baie, mami, doar ştii. Lasă-mă două minute, te rog, să vorbesc la telefon şi apoi stau cu tine.
-Alo, alo? Mă auziţi? întreabă clientul.
-Da, da, vă aud răspunzi, dregânu-ţi vocea. Te îndepărtezi de oliţă, te ascunzi în bucătărie. Şi când în sfârşit credeai că ai scăpat, că cel mic se uşurează în baie, îl auzi:
-Nuuuuu, eu veau să volbesc la telefooon, nu tu! Veau si eeeeeu, începe să plângă aşa de tare, cu pantalonii în vine, că ştii sigur că l-a auzit şi cel de cealaltă parte a firului.
-Mă scuzaţi, îi spui. Pot să vă sun puţin mai târziu când mi se eliberează programul?
-Da, sigur. Cam când credeţi?
-Cred că la prânz, spui cu fermitate. Ca apoi, să adaugi, încet: când îmi culc copilul.
Poza: Cristina Jilavu, Event Portrait, la lansarea volumului meu de poezii, Mama te iubeşte
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
