Anul trecut, la nouă luni fără o zi, am fost amândoi cu Luc la pediatru, fiindcă am crezut că are autism (nu, nu are!). Și asta din cauza unui articol de pe internet, în care am citit simptomele condiției şi am asociat câteva dintre ele cu comportamentul lui, printre care învârtitul mânuțelor (s-a dovedit a fi de fapt entuziasm) și datul cu capul de pereți (voia să pupe, de fapt, nişte abţibilduri de pe pereţi).
Am fost atât de panicată încât vreo trei zile l-am testat încontinuu pe săracul copil dacă răspunde la nume, dacă se uită în ochii mei, dacă ne imită și orice gest nou al său mi se părea suspect și anormal. Ce să mai, intrasem într-o spirală de paranoia, din care puteam ieși doar cu o vizită la un specialist. Fiindcă ştiam, cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Ei, și să vă spun că numai după două minute mi s-a chircit inima de rușine? Da, atât mi-a trebuit să îmi dau seama că eu aveam un soi de autism.
-Vaaai, ce băiețel vesel aveți!, s-a minunat sincer doamna doctor când ne-a deschis ușa. Copilul imită comportamentul părinților, să știți. Râdeți mult cu el, așa-i?
Ei bine, mda și mnu. Luc era tare vesel, da, cu gura până la perciuni, dar asta pentru că tocmai se hârjonise și se hlizise cu taică-său printre mașini, nu datorită mie. Eu eram încruntată și îngrijorată, cu gândul departe, la scenarii idioate. Și mi-am dat seama că așa eram de multe ori, nu doar atunci când (să presupunem) aș fi putut să am motiv. Nu mă înțelegeți greșit, râdeam cu copilul meu, iar râsul lui era ca o terapie Bowen pentru noi toți, dar parcă…nu suficient.
Deși poate nu am arătat, de când am aflat că o să am un copil, am fost mult mai serioasă, mult mai îngândurată și îmi cântăream deciziile de zșpe mii de ori față de perioada în care eram eu cu mine și fără o imensă responsabilitate în brațe. De cum mă dădeam jos de pe saltea, mii de gânduri pe minut mi se aprindeau ca artificiile. Chiar și în momentele drăgăstoase de soț-soție, eu mă gândeam la ce să îi mai dau copilului să mănânce, cum să îi mai captez atenția, cum să îl fac să înțeleagă că bocancul cu găinaț nu e bun de mestecat. Mai apucam să mă mai gândesc și la mine, la viețile socială și profesională ușor non-existente și mă afundam într-un slin de negură.
Nu de puține ori ochii îmi erau la Andrei sau la copil, dar mintea colinda punctele cardinale. Și îmi era greu să o opresc. Mă trezeam când mă striga Andrei că Luc îmi zâmbește și eu nu îi răspund. S-a întâmplat de mai multe ori, nu o dată. Și uite așa trecea timpul și uitam să râd mai mult decât aș fi putut cu copilul meu. Uitam să îi zâmbesc mai mult decat aș putut. Și mă mai trezeam când mă vădeam în vreun geam încruntată, cu ditai șanțul de rid între sprâncene pe care nu aș vrut sa i-l pasez și lui Luc. Aş fi vrut să fie rânjit, nu încruntat.
Pe cuvânt, toate de mai sus mi-au trecut fulminant prin vârful capului în timp ce i-am zis pediatrului cu jumătate de gură “bună ziua, da…râdem!” Deci, v-am spus, mă pricepeam de minune la procesat gânduri. Însă…am vrut să încetez. Încă din acea clipă, am vrut să îmi golesc mintea și să o depresurizez. Să fiu puțin mai ne-stresată, mai blândă cu mine și să îmi îngădui să greșesc. Pentru că tensiunea și constanta îngrijorare ce îmi pâlpâiau la tâmple ca un bec pe ducă apăreau, în special, din cauza fricii de imperfecțiune. De rateu ca părinte. Fiindcă mie mi-ar fi plăcut să fiu mama perfectă, cu copilul perfect. Or, știam că nu se poate. Și cu cât am accept faptul că Luc va fi fără meteahnă numai și numai pentru mine, cu atât mi-a fost mai ușor să accept critici, să îmi descrețesc fruntea și să scap odată de desagii de pe omoplați. Mi-a fost mai ușor să trăiesc în realitate, nu în gânduri și să mă bucur mult mai mult de noi.
Şi acum, după un an de zile, pot să vă spun că am reuşit. Cel puţin, aşa cred. Fiindcă Luc râde toată ziua cât îl ţin picioarele, iar eu îmi arunc telefonul într-un colţ şi fac acelaşi lucru cu el. Mult, mult mai des decât în trecut. Şi nu am cum să nu, la cât de comic este când îmi sare cu fundul pe faţă. La cât de fericit este când mă aleargă cu mucul prin casă. În fiecare zi am învăţat să fiu mai radioasă, să mă amuz mai mult de parcă mi-a mai crescut un plămân. Pe cuvânt. Înainte să îl am pe Luc, nu râdeam atât de des nici măcar în liceu, când citeam zilnic bancuri. Şi cred că cel puţin trei oameni mi-au spus, în ultima perioadă: “Copilul tău râde şi cu fundul”. “Da, pentru că râdem şi noi cu el”, am răspuns.
În sfârșit…de atunci sunt într-o continuă acceptare. Încă îmi mai pleacă mintea cu sorcova, încă mai vorbește Andrei cu mine și nu îl aud, dar revin la normalitate mai rapid. Mă joc cu Luc mai mult, mă scălâmbăi mai des la el de se prăpădește de râs și îmi înveselesc și eu zilele mai tare. Sunt mai prezentă, pe scurt. Și forma asta de autism sau absentism în imaginar încet-încet m-a părăsit. Nu știu dacă alte mame au fost sau sunt ca mine. Poate au fost sau sunt mult mai relaxate, poate la al doilea copil voi fi și eu. Dar știu că nu vreau să mă mai afund în visare și să mai uit să râd cu copilul meu. Niciodată.
0
0
0
0
Un răspuns
Eu in ultimul timp rad de ei si nu cu ei ca stau cu ei in camera in timp ce se joaca de-a gradinita, fetita e mereu educatoarea, iar baietelul e cel mai ascultator copil din lume… la gradinita lor imaginara 🙂 🙂 Aseara am ras cu ei cu gura pana la urechi ca le citeam una din povestile mele si baietelul a facut o super faza, lasa ca scriu articol si-ti arat ca sa razi si tu 🙂 Doamne, bine ca sunt sanatosi.