Copilul meu e operă de artă. Nu mă mai satur să îl privesc

Mă trezesc de multe ori că îmi contemplez copilul ca pe un tablou dintr-un muzeu diacronic. Mereu mă întrebam cum pot sta oamenii ore în şir, în picioare, cu o sete curioasă, uitându-se la vreo pictură prețioasă, în care eu nu vedeam decât un pătrat într-un cerc şi nimic mai mult. Poate era considerată şi operă de artă, iar eu treceam ca ignoranta pe lângă ea.

Dar se pare că, în sfârşit, mi-am găsit-o şi eu pe a mea. Acum i-am întrecut pe toţi şi ori de câte ori mă opresc în faţa lui Luc mă minunez de cât de vrednic de adorat poate fi. Cât de încântător, exaltant, palpitant este să îl privesc cum crește, cum se prinde de cunoaștere, cum învață și descoperă noi și noi găselnițe. Cum greșește, cum persistă în greșeală intenționat până se plictisește.

Pe cuvânt, aş sta nemişcată, cu ciocolata în braţe, şi m-as uita continuu la el fără să mă satur. Este un spectacol de teatru, plin cu umor, lacrimi, candoare și frumusețe atât la înfățișare, cât și în comportament. El este pe scenă, iar eu – în fața lui, pe primul rând.

Mă trezesc că îi studiez urechile şi semnul din naştere – o mică gaură – de pe pavilionul drept, numărându-i venele subțiri ca firele de păr de pisică.

Mă minunez la cât de tâmp pot zâmbi când vine şi îmi arată serios cum a spoit el geamul cu piersică. “Naaaa!”, îmi spune, arătând cu degetul.

Îmi vine să îi rod fălcile când îmi fură mâncare din farfurie, se ascunde după canapea şi o molfăie ca un şoricel.

Îmi vine să îl fac pachețel de primăvară şi să îl pun buzunarul meu drept, de la piept.

Saltă inima de bucurie când văd cât de ordonat poate fi. Dărâmă vasele, jucăriile, şoşonii, dar pune tot la loc. Tot, singur. Dăunăzi a luat o scamă din pat şi a dus-o la gunoi.

Nu vă spun de câte ori nu m-a pufnit râsul când, supărată fiind pe el, îl cert, iar el mă imită. “Mami, dă-te jos din spatele televizorului, că îl răstorni și faci buba”, îi spun. “Du-ti, du-ti! Bu-ba, bu-ba!”, începe să cânte el.

M-am pierdut de multe ori în culoarea ochilor lui şi l-am albit ca varul de la pupat. Încă stă şi îi place.

Ador să îl măsor din frunte în călcâi când doarme lin, senin, ca un fluture înşirat în tot patul, cu aripile deschise. Îi număr și genele, să mă asigur că-s toate acolo, mă joc cu câteva smocuri de păr, îl sărut pe furiș, cu ochii închiși.

Iubesc să îl privesc şi simt că nu mă mai satur. Copilul meu este o operă de artă, cea mai fermecătoare dintre toate cele de există. Chiar în muzeul inimii mele.

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra

 

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

2 răspunsuri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.