Copilul meu e mai bun şi mai iertător decât Papa

Mă trezesc de multe ori că îmi contemplez copilul ca pe un tablou în muzeu. Mereu mă întrebam cum pot sta oamenii ore în şir uitându-se la vreo pictură, în care eu vedeam doar un pătrat într-un cerc şi nimic mai mult. Şi poate era considerată şi operă de artă, iar eu treceam ca ignoranta pe lângă ea. Dar se pare că, în sfârşit, mi-am găsit-o şi eu pe a mea. Acum i-am întrecut pe toţi şi ori de câte ori mă opresc în faţa lui Luc mă minunez de cât de frumos poate fi. Pe cuvânt, aş sta nemişcată, cu ciocolata în braţe, şi m-as uita continuu la el fără să mă plictisesc.

Şi cum stăteam noi aseară pe pat ca doi buşteni, aproape să adormim, am văzut că nu mai are şosetele şi am început, evident, să îi contemplez degetele de la picioare, pe care şi le mai mişca din când în când ca un greieraş. Atunci mi-a trecut prin scăfârlie că el habar nu are că e spionat. Habar nu are că îi absorb toate celulele prin ochi. Că îl scuip în aer să nu îl deochi, că îl muşc de fălcuţe în gând (să nu cumva să îi sară somnul!) sau că îi zâmbesc tâmp cu lacrimi în coada ochiului. Şi mi-am dat seama că nu ştie încă multe. Nu ştie cât de mare e lumea, câte mări şi ţări îl aşteaptă să vină în vizită şi nu ştie că până şi în universul lui restrâns mai sunt o sumedenie de lucruri de găsit şi înţeles. Dar cel mai important, nu ştie încă de venin, invidie şi răutate.

De cum s-a născut -și probabil așa ne naștem toți- a venit cu un sac plin numai cu frumos. Nu a venit cu el gol oricât aș fi crezut eu contrariul. Oricât aș fi crezut eu că ne naștem cu un suflet nud, culegând și învățând sentimentele pe măsură ce creștem. Ei, bine, se pare că nu. Se pare că noi pășim în viață cu avantajul de a fi buni și societatea asta stâlcită are grijă să ne dea și din răutate mai târziu. La unii mai devreme, la alții mai târziu. Altfel nu îmi explic cum Luc mă poate ierta fără cea mai mică ezitare după ce îl supăr. Nu îmi explic cum de tot la mine vine să își caute confortul după ce eu am fost cea care l-a făcut să plângă. Nu ştie semnificaţia răutăţii încă. Nu știe să fie ranchiunos sau vindicativ, deși poate aș merita. Este extrem de iertător, ceea nu poate însemna decât că este bun în adevăratul şi adâncul sens al cuvântului. În forma lui cea mai pură.

Să vă explic și punctual. Într-o dimineață, Luc s-a trezit înaintea mea. După ce a încercat să mă tragă de păr să deschid ochii, după ce s-a aruncat pe mine să mă atenționeze că el nu mai doarme, a văzut că nu e chip să mă dezlipesc de pe pernă (eram frântă!), așa că s-a dus fâs-fâs la mașinuța lui nouă să se joace cu ea. După vreo cinci minute însă, m-am dat ca arsă jos din pat, că era prea liniște și nu știam ce îmi face copilul. Ei, bine, el făcea Marea Treabă. L-am văzut roșior, mi-am mutat nasul la spate să nu mai simt mirosul și l-am întins pe saltea să îi dau pampersul jos. Credeți că a stat să îl schimb? Nuuu, nici vorbă. A tulit-o.

Am mai avut noi episoade de războieli cu scutecele, dar la prima oră niciodată. La prima oră era docil și aștepta frumos să îl schimb. Atunci nu a stat sub nicio formă. Și imaginați-vă că, în fundul gol, cu Marea Treabă întinsă până pe spate deja, începuse să meargă de-a bușilea pe așternut și să se îndrepte spre jucării. L-am luat forțat, l-am întins pe o pânză improvizată și l-am imobilizat un minut. Un minut cât să îl șterg să nu îmi dea și pe covor. Atât. Dar el a plâns așa de rău (mai mult jelit, zău!) în minutul ăla, de ziceai că și-a prins degetele în ușă. Și dacă tot mă apucasem de șters, nu i-am mai dat drumul că știam că nu durează mult. I-am vorbit frumos, calm, m-am maimuțărit în toate felurile să îl fac să râdă. Nimic. Până nu s-a desprins din strânsoarea degetelor mele nu s-a liniștit. Și după ce l-am eliberat, ce credeți că face? Se oprește imediat din plâns, se pune în funduleț și vine la mine râzând (RÂZÂND!) să sugă.

Mi s-au înmuiat genunchii, fiindcă mi-a dat o lecție usturătoare despre omenie și bunătatea ei. Și nu pentru prima oară. “Pai, bine, măi, mami, măi. Nu ești supărat pe mine că te-am făcut să plângi?”, îl întreb eu, cerându-mi iertare cu privirea și cu sufletul. Părea că nu. Părea că nici nu își amintește ce se întâmplase. Or, eu dacă aș fi fost în locului, poate mai plângeam o jumătate de oră de ciudă că nu m-a lăsat mama în pace. Şi poate nu mai vorbeam nici cu ea.  

Mi se pare incredibil cum s-a născut cu puterea virtuoasă de a ierta. De a uita și de a ierta sincer și absolut. O putere pe care noi, inclusiv Papa, nu o mai avem demult. Și pe care o pierdem poate mult prea ușor în vremurile de azi. Copiii noștri sunt un model de urmat, să știți. Când sunt mici, întruchipează doar puritatea, inocența, iertarea și bunătatea în aceeași inimă cu care ne iubesc fără rezerve. Fără să cunoască răutatea, ironia veninoasă sau invidia. Și de noi depinde până când. Doar de noi.

 

Mulţumiri fotografilor: Sabina Radu şi Alin Mihalcea

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.