Copiii nu te împiedică să îți urmezi visurile. Dimpotrivă, pot fi cea mai  frumoasă versiune a puterii tale

Știu cupluri care nu vor copii. Ba vor să copilărească și să călătorească etern, ba nu vor să aducă un omuleț în lumea asta confuză și copleșitoare, ba nu vor să participe la creșterea populației, ba chiar nu le plac. Își asumă deciziile și îndrăznesc să afirme asta cu voce tare, deși primesc zșpe mii de încruntări și sprâncene ridicate, mai ales din partea părinților. Li se spune adesea că nu știu ce pierd, că sunt egoiști, că nu vor cunoaște iubirea adevărată. Ei, eu nu. Eu le respect decizia și sunt convinsă că știu cel mai bine cum să-și respire propriile zile, fiindcă suntem miliarde și suntem atât de diferiți. Mai mult, decât să faci prichindei doar de dragul lumii și perpetuării, cred că mai bine nu. Decât să ai copii, să nu îi iubești și să fii nefericit (puteți citi aici o scrisoare în care o mamă mărturisește cu franchețe că ar fi avut o viață mai fericită fără cei doi copii), cred că mai bine nu.  

Degeaba vociferez eu că, pentru mine, Luc a fost cel mai bun lucru ce mi s-a putut întâmpla în toți cei 28 de ani ai mei. Degeaba spun eu că viața mea are acum o altă însemnătate, mult mai mare, decât o avea înainte de el. Degeaba. Fiindcă viața mea e a mea, iar viața lor e a lor. Ba mai mult, ar putea să mă critice ei pe mine, că nu am știut să mă bucur de ea la fel de mult ca până acum.

Dar știu cupluri care nu vor copii de teamă să nu își frângă visurile. De teamă că nu se vor împlini profesional. Și, în linii și mai restrânse, cunosc cupluri care chiar au ales să pună punct și să plece în direcții opuse, după mulți ani de relație, tocmai din acest motiv. Iar aici, aici îndrăznesc să mă pronunț și să mărturisesc că nu este deloc așa. Copilul nu este niciun ghimpe în calea visurilor profesionale sau personale. Copilul nu te oprește din reverii, imaginații sau închipuiri cu ochii deschiși. Ba mai mult, cred că este un iscusit catalizator în îndeplinirea tuturor dorințelor. Este cea mai mare motivație, cel mai bun imbold și cea mai bună rațiune pentru a reuși în viață.

Dacă stau bine să mă gândesc, înainte să devin mamă, aveam o viață interesantă și fistichie, frumoasă chiar, nu mă ascund. Pe cât de aventuroasă, pe atât de liniștită, cu un iubit nemaipomenit și un job destul de fain, în care mă implicam cu totul. Aveam o tonă de visuri pe care le încărcam în zece tractoare și le trimiteam departe. Nu mă vedeam căsătorită curând, darămite cu copii. Să nu credeți că excludeam o familie, dar pur și simplu nu mă simțeam pregătită încă. Iar singura problemă cu care mă confruntam era că mă încurcam atât de mult în dorințe, încât nu știam cum să le prioritizez și să le duc până la capăt.  

Însă, de când îl am pe Luc, cu cea mai mare sinceritate vă spun, m-am depășit pe mine. Viața nu a plecat, e aici, lângă mine, cu mai multă fericire. Visurile nu s-au stins, ba se văd lucind împlinite și mult mai definite. De când îl am pe Luc, mi-am făcut blogul, am scris povești pentru copii, m-am implicat în multe campanii sociale și culturale, am filmat un episod online de parenting și am în pregătire multe alte proiecte. Pentru mine, pentru el, pentru familie. Pentru suflet, pentru minte. Și, fără doar și poate, totul datorită lui.

Menționez toate astea în niciun caz pentru a mă lăuda, sper că știți asta. Departe, departe de mine acest gând. Dar vreau să iterez că, o persoană ca mine, activă profesional, care a avut o mică depresie post-partum și care voia să se întoarcă la serviciu a doua zi, a reușit să facă mult mai multe după ce a devenit mămică. Cu ajutor, perseverență și răbdare. Evident că e mai ușor să alergi când nu se agață un ghindoc de genunchiul tău, dar nu este imposibil. Cred că dacă îi permiți, copilul poate fi cea mai  frumoasă versiune a puterii tale.

Sursa foto: Unsplash

 

Cu prietenie,

Alexandra

Please follow and like us:
0
fb-share-icon0
0
Pin Share0

Share

Căutare

Galerie

Sunt jurnalist, blogger şi mama a doi băieți, Luc, un zvăpăiat de 5 ani, cu ochi-pelin şi gene lungi, şi a lui Alec, un delicios de un an, cu ochi-azur. Sunt o mamă care a strâns tot norocul din cele patru puncte cardinale la pieptul ei.

Sunt Alexandra Lopotaru şi vă invit în cea mai minunată parte din viața mea: în viața de părinte 🙂

6 răspunsuri

  1. Cu primul copil am aflat ca sunt insarcinata cu o luna inainte de disertatie (eram la primul master) si, imediat dupa fericirea aflarii vestii au aparut si niste complicatii si probleme astfel ca la disertatie m-am dus neavand voie sa fac efort, nervi, stres… Din clipa aia m-am concentrat doar pe copii si nu regret NIMIC, as lua-o oricand de la capat 🙂 In rest, fiecare isi stie limitele si poate face ce vrea atata timp cat nu aduce atingere altei persoane 🙂

  2. P.S.: ma bucur ca m-am incapatanat ca, atunci cand fiica mea avea 8 luni sa ma apuc de croit si sa-i ac rochitele de la fiecare zi de nastere, de 5 ani tot eu i le fac, iti dai seama ca fara copii nu ma apucam de croit, nu? Si nici de scris povesti, nici de blog si nici macar sa-mi fac mie accesorii, deci stiu exact ce spui 🙂

    1. Ce dragut ca ii faci tu rochitele, este genial chiar! Iar in ceea ce priveste reusitele, sa pribim cat mai sus, sus, sus, ca are cine sa ne impinga de la spate 😁

      1. Da, e misto ca, daca tot ne văitam ca nu mai avem traditii, sa ni le face singuri, nu-i asa? Sa ne facem traditii la noi in familie, cum e asta cu rochitele 🙂 si cum sunt sigura ca ai si tu 🙂

  3. Este adevarat. Copiii ma motiveaza si pe mine sa imi urmez visul, sa aprofundez pasiuni mai vechi si sa explorez altele mai noi. Este mai greu, dar mai implinitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.