Că e de lene, că nu avem timp sau doar pentru că aşa nu facem risipă alimentară, noi suntem părinții care adesea termină de mâncat ce au început copiii.
Nu am cei mai mâncăcioşi copii, dar nici nu pot să zic că-s foarte mofturoşi. Dacă ar fi să îi compar doar de dragul de a îndulci articolul (că de regulă nu îi compar) pot să spun că la Luc a fost mai uşor decât la Alec. Luc chiar a gustat şi gustă din toate, pe când Alec are intoleranțe şi refuză mai vehement. La el mă pregătesc cu două sau trei variante de mâncare, pe când la Luc nu am făcut asta.
Una peste alta, cert este că amândoi au zile şi zile. Sunt zile în care mănâncă de mă mir unde le intră, sunt zile în care mă rog cu toate forțele de ei să ia o înghițitură sau să stea măcar un minut la masă.
Şi, dacă eşuez, nu îi cert, nu îi pedepsesc, nu fac o tragedie, ci poate, cel mult, comentez.
Sunt zile în care reuşim să mâncăm şi toți patru liniştiți. Dar sunt zile în care nu ne sincronizăm, facem cu rândul sau mâncăm pe fugă ce apucăm, fiindcă unul poate doarme mai mult dimineața, altul seara nu are poftă de mâncare, altul vrea paste, altul – „răbdări prăjite”.
Şi din ce rămâne – de obicei rămâne de la copii – păstrăm la frigider sau terminăm noi.
Laptele cu cereale din castronul copilului mare.
Terciul cu ovăz şi banane din farfuria celui mic.
Ciupercile pe care le scot din omletă.
Supa de pui de prânz.
Coaja de la măr.
Cartofii cu carnea de curcan de la cină.
Iaurtul uitat pe blat.
Mango tăiat bucățele.
Cheesecake-ul cu miere.
Şi eu, şi soțul meu ciugulim când de la unul, când de la altul şi râdem cu gura până la urechi când ne prindem că facem asta. Când ne dăm seama că mâncăm iar „resturile”.
-Tu ai terminat mazărea lui Luc?
-Păi da’ cine?!
Probabil vom tot face asta cât sunt ei mici. Nu e nicio problemă, nu mă deranjează că nu luăm masa ca la restaurant, bine că avem ce mânca.
Dar voiam doar să vă întreb: mai e cineva care face ca noi?
Poza: Unsplash
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
