Cu cine seamănă? Are ochii tăi! Nasul lui în vânt al tău e! Doamne, ce seamănă cu taică-su! Ba nu, cu bunicul! Cu unchiul!? De la tine ce are?
Fiecare îmi vede copiii diferit. Fiecare vede câte o picătură din ei în oamenii din familie. Şi eu pot să fac acelaşi lucru cu copiii altor părinți. Şi eu pot face asemuiri între diverse chipuri, diverse gesturi sau priviri. Dar cu ai mei…nu prea. Chiar nu îmi dau seama cu cine seamănă atât de frumoşi.
Eu nu m-am considerat niciodată o frumusețe răpitoare. Sunt scundacă, genele și sprâncenele au fost pârlite de o lumânare în biserică de Paști (au mai crescut între timp, dar nu complet!), am ochi căprui, iar nasul – cum să spun elegant, fața mea e un pic cam mică pentru el. În ceea ce îl privește pe soțul meu – oricât îl iubesc eu din Zenit până în Nadir – nici el nu e chiar Hugh Jackman. Dar copiii noşti – copilul mare, care acuș face 4 ani, şi copilul mic, ce a făcut două luni – zici că sunt pictați de Monet.
Amândoi sunt de o frumusețe incredibilă și ori de câte ori realizez mă întreb cum și în ce chip s-a putut materializa acest lucru.
OCHII. Unul cu ochi verzi, altul cu ochi albaştri. Nimeni nu m-a mai privit aşa de dulce precum mă privesc ei. Ochii lor sunt adânc pătrunzători şi îmi scanează și îmi citesc toate țesuturile și celulele ca pe alfabet.
De cel mic nu mai vorbesc. Când îl alăptez și îşi ridică privirea de om neajutorat spre mine, simt că mă încing și ajung la 1000 de grade; suflul, inima, creierul – toate se topesc până la degetul cel mare.
Uneori mă sufoc și pur și simplu nu respir pentru câteva clipe. Nu respir.
URECHILE. Urechile lor mi-au ascultat toate „te iubesc”-urile rostite şi nerostite, toate şoaptele de „somn uşor”, toate gândurile înălțate spre inimi.
OBRAJII. Obrajii, ca două nectarine coapte, sunt mototoliți de la atâtea sărutări. Poartă zilnic urme de buze de mamă.
Ochii ca ochii, dar MÂNUȚELE…mânuțele lor sunt calde și fine ca pashmina și ori de câte ori mă mângâie pe obraz, pe piept sau pe nas închid ochii și fac “click!” – stocând mental o fotografia de mi se durulează-n față.
Iar DEGEȚELELE lor înfăşurate în jurul arătătorului meu, agățate strâns, strâns, de parcă nu vor să mă piardă, mă fac să plâng. Pur şi simplu.
Una peste alta, lăsând romantismul și naivitatea deoparte, știu că sunt subiectivă și emotivă acum. Știu că nu sunt perfecți decât pentru mine, că avem și noi momente de război, unde ne măsurăm pârțagurile. Ca orice copii, sigur că le au.
Dar mai știu un lucru: noi, mamele, suntem aliați în timp și spațiu. Avem fiecare acasă cei mai frumoşi copii din lume, deşi poate pentru alții sunt doar nişte oameni mai mici. Fiindcă vorba aceea – fiecare cioară își vede puiul lebădă. Și cine spune că-i greșit?
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
