“Ce faci, mama? Eşti bine?” sau despre cum vom câștiga războiul

Draga mea,

Da, tu, mama aceasta bonomă, care mă citește poate de când am scris primele mele rânduri sau de când a deschis din greșeală vreun articol şi a revenit.

Tu, mama aceasta grijulie, care se trezeşte înaintea soarelui şi în fața ceasului, cu milioane de voci, gânduri şi preocupări, pentru a-i pregăti copilului hainele, ghiozdănelul şi un pachețel pentru grădiniță.

Tu, mama aceasta iubitoare, care îşi mângâie copilul zile şi nopți, care îi sărută umflătura din mijlocul frunții sau julitura de pe nas. Care îi cântă să îl adoarmă, care îi inspiră mireasma până-n colțul minții, care îl ține la piept şi îi promite că totul va fi bine.

Tu, mama aceasta vultur, care îşi apără copilul cu cele mai impulsive şi nebănuite forțe.

Tu, mama aceasta protectoare, care îi închide cardiganul când bate vântul, care îi pune căciula când se lasă frigul şi care verifică dacă nu cumva îl glodesc ştrampii în vârful bocancului.

Tu, mama aceasta fenomenală, care ar umbla şi cu chiloții rupți în fund doar ca să nu îi lipsească lui nimic.

Tu, mama aceasta visătoare, care mai simte dor față de viața trecută, fără griji, responsabilități şi copii. Şi care nici măcar nu mai vrea luxul lumii, ci doar să se trezească la 11 dimineața, să își miroasă cafeaua în linişte şi apoi să facă un duş neîntrerupt de nimeni şi nimic. Să apuce să se săpuneze peste tot.

Tu, mama aceasta nesigură, care se întreabă dacă l-a alăptat prea mult sau prea puțin, dacă a făcut bine să îl ia cu ea în pat sau să îl lase în pătuț, dacă e cumva prea permisivă sau prea restrictivă.

Tu, mama aceasta vulnerabilă, care simte uneori că se prăbușește,  că îi pică şi pielea cu tot cu suflet de pe ea, de osteneală, nesomn, epuizare.

Tu, mama aceasta abătută, care simte că nimeni nu o mai înțelege, care nu se mai recunoaște, care plânge pe ascuns sau izbucnește incoerent în fața copilului, soțului sau a necunoscuților. Care scoate tot hăul din ea, cu lacrimi șuvoaie,  vindecătoare şi nici măcar nu îşi mai aminteşte de ce.

Ție vreau să îți strig, cât mă lasă plămânii, că sunt aici. Suntem aici. Nu eşti singură. Ai în ajutor un batalion de femei care te înțeleg şi te apreciază, o întreagă armată de amazoane, care duc lupte diferite, dar – cumva – același război. Avem același țel, întins pe toate cele patru orizonturi: să fim mame bune. Să fim mamele pe care copiii nu le-ar schimba niciodată, să fim mamele pe care copiii le-ar ține de mână cu mândrie.

Nu o să ne putem îndeplini gândul peste o noapte, două şi nici măcar peste 365, să ştii asta. Ci, cu timpul. Cu timpul şi cu înțelepciunea scursă din dragoste vom câștiga războiul. Iubirea va fi călăuza noastră eternă. Iar dovada cea mai clară, cel puțin pentru mine, va fi când Luc, deja mare, sănătos şi fericit, mă va suna mânat de doruri, nu de nevoi. “Ce faci, mama? Eşti bine?”

Poza: Unsplash

Cu prietenie,

Alexandra