Mie îmi place să cred despre mine că nu sunt cârcotaşă, că sunt împăciuitoare, cât de cât tolerantă şi că încerc întotdeauna să găsesc diplomaţia necesară de a-mi spune punctul de vedere. Fiindcă nu îmi place să supăr pe nimeni. Ca să vă daţi seama la ce nivel plutesc, uneori îmi este ruşine să atenţionez o persoană răcită să nu se apropie de Luc şi să nu îl pupe. Prefer să inventez o scuză şi să ne cărăm în altă parte decât să fac interlocutorul să se simtă prost. Cu toate că ştiu că ar trebui să îmi golesc mintea.
Şi totuşi, de curând, am început să prind curaj. Nu cred că înaintez spre un tupeu fantastic, dar îndrăznesc să mai spun câte una şi câte alta. De curând m-am auzit spunându-i unei doamne – pe un ton potolit – să nu îi mai pupe mânuţele, că încă le mai bagă în guriţă. Sau m-am trezit că le spun oamenilor să nu îl mai ia în braţe cu forţa dacă văd că se împotriveşte, că oricum nici la mine nu prea mai stă. Iar lucrul pe care aş vrea să îl fac de acum încolo este să îi rog pe necunoscuţi să se prezinte când i se adresează. Mai ales când îl întreabă cum îl cheamă.
Luc a început să rupă cuvinte, a început să reţină chipuri pe care le vede mai rar şi chiar să le asocieze numele şi, în plus, îmi place că prinde curaj să interacționeze. Dar a început să se rușineze sau să mai plângă la străini, ascunzându-se de obicei după picioarele noastre. Iar ca să se apropie de el, oamenii necunoscuţi îl întreabă adesea: “Cum te cheamă, băieţel?” Ei, şi din toţi, dar din toţi, o singură amică a spus următoarele: “Bună, eu sunt Claudia! Pe tine cum te cheamă?”
Aşadar, prietena mea s-a prezentat întâi şi abia apoi i-a pus întrebarea. Ea este profesoară, lucrează mult cu copiii şi probabil că este defect profesional, dar mi s-a părut genial. Iată că Luc al meu a fost tratat cu egalitate. Mi s-a părut un gest prietenos, care poate spori comunicarea, încrederea emanată şi, nu în ultimul rând, denotă respect faţă de copil. Nu ştiu cât de mare să fi fost impactul chiar în momentul respectiv, dar sunt convinsă că pe termen lung astfel de atitudini vor da roade. Copilul meu, deşi încă nu se poate exprima verbal (onomatopeic este maestru!), poate învăţa bune maniere. Află că este frumos să te prezinţi unui necunoscut înainte de a interacţiona cu el, fie că este adult, fie că este mititel.
Iar dacă stăm puţin să cumpănim, şi noi procedăm la fel. Cum ar fi să mă duc la un individ pe stradă şi să îl întreb din senin “Bună, cum te cheamă?” Bănuiesc că m-ar ignora sau ar crede că îmi lipseşte o ţiglă. Mă şi pufneşte râsul. Şi atunci, de ce ar fi diferit în cazul copiilor?
Ştiu că poate părea un lucru insignifiant în ochii multora, cum a fost şi în ochii mei până acum. Dar poate că lumea devine mai amabilă tocmai datorită detaliilor ăstora mici. Aşa că, dacă vă întâlniţi cu Luc, nu uitaţi să îi spuneţi cum vă cheamă şi că e cel mai frumos copil de l-aţi văzut.
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
2 răspunsuri
Da, geniala idee ai, asa trebuie procedat si astfel le vom vorbi de la egal la egal. Eu ma amuz zilnic de baietelul meu care, la doar 2 ani zice Buna ziua si Te rog frumos tot timpul de vreo 3 luni incoace. Mai nou, daca cineva ii spune lui Buna ziua, el raspunde Salut 🙂 Pur si simplu, l-am lasat la niste desene intr-o zi pe el si sora lui si acolo era un episod despre politete, de atunci, ma uit la el ca la un mic gentleman, e adorabil 🙂
Awww, ce dragut este micutul tau gentleman! Te cred ca e adorabil <3