Ce-ar fi dacă nu ne-am număra anii?

Ieri a fost ziua de naştere a soțului meu. Prieteni, copii, gălăgie veselă şi bucuria de a fi împreună. Familie, iubire, cadouri şi dorințe. Şi tort. Şi cum ne bucuram noi de noi, mi-am adus aminte de Halijah, un tânăr indian pe care l-am cunoscut în unul din deşerturile Indiei şi care nu ştia câți ani are. Nu ştia – şi nici părinții lui nu au notat în calendar – ziua în care s-a născut. Evident, nu îşi serbase niciodată ziua de naştere şi nici nu a primit vreodatã vreun cadou pentru asta. Nici nu ştia că se practică, dacă vă vine să credeți.

Şi ce mi-a plăcut la acest indian era că, deşi părea de cel puțin 35 de ani, lui îi plăcea să creadă că are 18. Şi asta ne spunea nouă, asta spusese altora de dinaintea noastră şi asta urma probabil să spună şi altora de după noi. An de an, el devenea major.

Cu Halijah am mers eu şi Andrei pe cămile şi am dormit în saci puşi direct pe nisip, sub stelele oraşului Jaisalmer. Indianul era destul de pişpirel, mai negricios parcă decât ar fi trebuit de la mersul constant prin soare, cu papuci în picioare şi blugi terfeliți de la atâtea purtări. Deşi te uitai în toate părțile şi vedeai numai dune cu nisip, acelaşi peisaj practic, Halijah se învârtea cu ochii închişi, îi deschidea şi apoi ştia pe unde să o luăm. El era un fel de ghid pentru turişti ce căutau experiențe în deşert şi singura lui dorință era să îşi cumpere o cămilă. Să aibă cocoşata lui, să nu mai închirieze de la alții. Ea costa vreo 500 de dolari şi imaginați-vă abia că în trei ani reuşise să strângă jumătate.

Inițial am crezut că o să mă înec cu pita pe care ne-o gătise la foc când ne-a povestit toate acestea şi că o să mă vadă plângând de mila lui. Cum să nu ştie când e ziua lui, cum să nu se bucure şi el de cadouri şi amici? Dar m-am dres rapid şi l-am întrebat:

-Halijah, de ce nu îți pui tu o zi în minte, o zi preferată, o lună preferată şi aşa te sărbătoreşti şi tu an de an. Şi primeşti cadouri de la prieteni. Ai prieteni?

-Am un singur prieten, mi-a zis.

-Şi nu vrei cadouri?

-Mi-ar plăcea, spuse.

-Şi atunci?

-Nu vreau să țin socoteala anilor pentru că nu vreau să îmbătrânesc. Îmi place să am 18 ani.

Şi cu asta mi-a închis gura şi mi-a cusut compasiunea mea prostească. Au trecut patru ani de atunci şi cred că a reuşit să îşi cumpere cămila. Şi cred că şi-a cumpărat şi nişte timp, că tot 18 ani are dacă vă întâlniți cu el.

Halijah avea dreptate. Vârsta e doar un număr, spiritul fiind cel mai important. Iar el îl va avea veşnic tânăr, aşa cum ar trebui să îl avem şi noi. Toți. Şi asta îi doresc şi soțului meu şi copilului meu, asta vă doresc şi vouă, asta îmi doresc şi mie: să nu mai acordăm aşa importanță timpului şi carapacei în care locuim. Ci, în fiecare zi, să ne păzim şi să ne ridicăm sufletul. Să ne însuflețim indiferent de ani.

***

Mulțumesc pentru tricouri, Dana, mesajul „Father and Son, best friends for life” a fost de impact. Ele costă 95 RON, dar mămica simpatică oferă 15% discount pentru un asemenea set tată-fiu cititorilor mei. Folosiți codul Poveşti din Bebelonia.

Mulțumesc pentru tort, Mădălina, a fost atât de delicios că s-au cerut “bis-uri”. O găsiți aici 🙂

Please follow and like us:

0

0

0

0