Dacă ar fi să pun degetul pe unul dintre capitolele care mă ajută acum să funcționez la reala capacitate ar fi, fără doar şi poate, somnul. Sigur, prin tinereți, în facultate, rezistam şi eu cu trei ore dormite din 72, iar anumite persoane au nevoie doar de moțăieli de 20 de minute toată viața, fiind apoi fresh (tatăl meu, spre exemplu, care lucrează zi şi noapte). Dar eu – nu. Eu trebuie să dorm. De vreo şase ani m-am boşorogit în acest hal şi a început să îmi placă somnul. Să am nevoie de el ca de iubire. După ce am terminat facultatea şi m-am angajat full-time, făcând în acelaşi timp şi un master, am început să apreciez perna ca pe o gogoașă cu vanilie. Picam ca pe front acasă şi la zece seara sforăiam deja.
Iar când se întâmpla să nu îmi iau doza de somn potrivită, când mai lucram într-o zi cât în zece, când îmi picau ochii în gură de somn de la vreo petrecere (în timpul săptămânii ieşeam în oraş doar dacă era absolut necesar şi ieşeam oricum cu inima îndoită), organismul meu făcea mutre. Toane. Eram a doua zi o țâfnoasă. Sau, dacă ar fi să folosesc un termen mai puțin eufemistic, eram ciufută.
Sincer, cred că Luc m-a studiat nițel înainte să se arate, înainte să vină în viața noastră, dându-şi seama că cel mai bine pentru toată lumea ar fi ca el să doarmă decent. Nu vă închipuiți că a dormit vreodată toată noaptea fără treziri. Dormind amândoi, nici nu aş şti de câte ori să vă zic. Dar nici nu m-a ținut în fund ore întregi. Rare au fost momentele în care plângeam efectiv de ciudă că Luc nu mai avea chef de nani la cinci dimineața. Iar dacă am mai pierdut câte o noapte, s-a întâmplat când era bolnav sau îl dureau dințișorii, unde somnul meu îmi sărea instantaneu de îngrijorare.
Dar ieri am avut o zi de ciufuțenie. S-au adunat ultimele nopți agitate tare, în care Luc a supt des, des, des. Are şi obrăjorii roşii, iar la el ăsta e un semn că îi apar alți dințişori. Şi ce poate fi mai rău decât o mamă cu toane proaste? Un copil care e la fel. Amândoi ne-am nimerit ieri să fim indispuşi. Am bănuit că tot de la lipsa de odihnă i se trage şi lui, că nici măcar somnul de prânz nu l-a dus până la capăt.
Şi mi-am dat seama că oboseala poate fi cel mai mare catalizator de furie atât la adulți, cât şi la copii. Când sunt odihnită, Luc poate să țipe şi până la Vatican, să îl audă Papa, că nu mă enervez defel. Din contră, sunt calmă, încerc să îi înțeleg nevoile, încerc să îl consolez şi să îl ajut să depăşească emoțiile copleşitoare pentru suflețelul lui cât o nucă. Ştiu că are nevoie să îi înțeleg frustrările.
Nici când sunt puțin mai obosită nu mă comport diferit. Poate doar mai repezită sau nițel mai autoritară cu el. Însă am încredere în mine că mă pot controla. Îl mai dojenesc sau îl mai apostrofez cu rânjet să înceteze şi el cu văitatul, că nu e aşa de grav că şi-a pus un muc pe haine, spre exemplu. “Hai, măi, mami, măi, nu te mai supăra, că îl şterg eu”, îi zic.
Dar când sunt foarte obosită, iar el – necooperant, ei atunci, atunci mi-e frică de mine. Mi-e frica să nu explodez, să nu țip şi să nu scot atât de multe flăcări pe nas de ajunge fumul şi în România. Uneori cedez scurt (o să revin cu un articol de ce s-a întâmplat săptămâna trecută), dar de cele mai multe ori reuşesc să mă abțin. Cum? Îmi dau seama, conştientizez că e momentul critic şi repet ca pe poezie: “acum trebuie să am cea mai mare răbdare din lume. Acum trebuie să am cea mai mare răbdare din lume”. În gând sau cu voce tare, de cel puțin cinci ori. Pe cuvânt că la mine funcționează.
Ştiu că e uşor de pălăvrăgit şi tare greu de îndeplinit. Dar, credeți-mă, este unul dintre puținele sfaturi pe care îndrăznesc să le dau în momentul de oboseală acută, care nu ne ajută nicicum, ba amplifică tensiunea: când simți că nervii îți urcă din tălpi la tâmple, când crezi că de la presiune o să îți bubuie creierul, când arzi că te loveşte, plânge şi tu nu reuşeşti să îl calmezi, când simți că iei foc de la atâtea mâțâieli aparent fără motiv (deşi ştii în interior că ceva îl supără) şi ți se pare că nu mai ai, efectiv, răbdare, atunci să îți aminteşti că, din contră, trebuie să îți găseşti cea mai mare răbdare din univers. Să nu mai respiri pentru câteva secunde, să ții ochii închişi şi pumnii încleştați, iar gura să o caşti atât de tare încât să te doară maxilarul. Şi să te prefaci că țipi. Să țipi surd şi mut. Şi să repeți poezia.
Dacă nu faci asta, se prea poate să refulezi. Se prea poate să țipi la copilul tău, să îl smuceşti şi, mai rău, să ridici palma. Deşi nu ai da (că doar ştiu ce cititori am), o ridici. Iar apoi o să îți pară rău…
Aşadar, când copilul are o zi proastă, iar nouă ne vine să murim de oboseală (planetele ăstea se aliniază alandala!), să fim noi mai înțelepți şi să nu amplificăm tensiunea, conflictul, care, de obicei, trece repede şi de la sine. Cel puțin, Luc, după ce plânge, după ce se descarcă un minut-două, e ca nou. Râde ca un Păcălici.
Poza: Unsplash
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
