Te plimbai pe stradă, mângâindu-ți ușor burtica ta de 8 luni și o săptămână. Zâmbeai la fiecare copil pe care îl vedeai cu tricicleta, care arunca o jucărie pe jos, care țipa după vreun prieten sau care se rostogolea pe iarba din părculețul cartierului. Iar dacă îți zâmbea vreunul înapoi, prindeai un soi de zvâc în tălpi. Până atunci, parcă nu îți săriseră copiii în ochi și în urechi atât de des. Parcă nu îi zăreai de la kilometri depărtare. Dar de când ai aflat că vei avea și tu unul, te apropiai cătinel, îi analizai la microscop și îți închipuiai cum va arăta al tău.
Îți doreai să aibă ochi verzi cu gene lungi ca taică-su şi gropițe pe care tu nu le-ai avut niciodată. Știai ce nume avea să poarte, fiindcă visaseși, la un moment dat, un cal alb, viteaz, ce galopa pe o potecă abia descoperită. Iar o voce te-a îndemnat să repeți “Ca-lu-ca-lu-ca-lu-ca” până reieșea “Luca”. Îți imaginai o viață boemă, cu râsete și îmbrățișări. Cu un copil care doarme, se joacă și te mai sărută pe obraz, din când în când, că i-ai lipsit. Timp în care tu scrii și scrii despre voi.
Dar a venit realitatea de care ai dat întâi cu capul, apoi cu nasul și cu pieptul.
Nu te așteptai să pierzi atâtea lacrimi, atâtea nopți, atâta păr. Chiar și un sfert din dinte, care a căzut din seninul lui.
Nu te așteptai să îți pierzi prieteni, colegi, cu care împărțiseși până atunci prânzul, biroul, glumele și aerul.
Nu te așteptai să îți pierzi libertatea de a-ți lua picioarele în spinare în orice moment ai avea chef. De a fugi la un film oricând ai avea chef. De a-ți pune pătura în cap și a te preface că nu ești acasă.
Nu te așteptai să îți fie atâta dor de somnul tău de weekend.
Nu te-ai așteptat să îți pierzi cumpătul mai des decât ai da cu aspiratorul.
Nu te-ai așteptat ca acest dat cu aspiratorul să fie, uneori, în zadar.
Nu te așteptai să ai mereu desagi de griji pe umeri, oricât ai încerca să îi dai jos.
Dar, cel mai mult, nu te-ai așteptat să câștigi atâta râs. Când încearcă să te imite, când aruncă hârtia toată în veceu și îți explică pe îndelete cum a procedat. Când se trântește cu fundul pe fața ta și așteaptă să îl ridici.
Nu te-ai așteptat să fie de o mie de ori mai împlinitor decât ți-ai imaginat. De o sută de ori mai intens decât ți-ar fi povestit un alt părinte.
Nu te-ai așteptat să câștigi atâta iubire, ce uneori îți umezește ochii doar când îl vezi cum pune farfuriile la loc. Doar când vine și te ia de genunchi să te joci cu el.
Nu ai intuit nici cât scama de sub unghie cu câtă fericire aveai să îți umpli pieptul când îți va spune prima dată “mama”.
Nu te-ai așteptat ca o mânuță cât o frunză de iris să cântărească atât. Să îți țină Universul în palmă.
Nu te-ai așteptat să culegi bucurii din fiecare pârț pe îl dă sau îl face. Să te muşte, în joacă, de piele, ca să îți facă “ceasul” şi ție să ți se pară o capodoperă.
Nu te-ai așteptat vreodată să stai, de bună voie, minute în șir, să te uiți la cineva cum doarme.
Nu te-ai așteptat să cunoști povestea mamei tale.
Nu te-ai așteptat să ții cu dinții de bluza timpului, să nu mai alerge atât.
Nu te-ai așteptat să îți porți liniștea în brațe.
Nu te-ai așteptat să câștigi cel mai bun motiv de a te da jos din pat dimineața.
Nu, n-ai știut niciodată câte aveai să pierzi. Dar, mai ales, câte aveai să câștigi.
Update poză: arhivă personală, septembrie, 2020
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
