Am făcut o scurtă listă cu lucruri pe care cred că nu ar trebui să i le spunem unui copil. Niciodată. Lucruri supărătoare. Am auzit câte și câte de-a lungul timpului, mi s-au spus și mie multe, copil fiind, ba chiar la unele m-am trezit că i le spun lui Luc. Sigur că nu este nimeni fără cusur, dar cred că ne putem corecta atitudinea și putem avea grijă la exprimare cum avem grijă la mersul pe gheață. Sunt convinsă că lista poate continua, dar am ales cele care mi se par în momentul de față esențiale.
1.Ești prost/Nu ești bun de nimic!
Zilele trecute mi-a povestit cineva cum un tată i-a spus fetiței lui: „nu vezi că eşti proastă? Unde te duci?” Fetița începând să plângă, evident.
Şi am stat şi m-am gândit că da, oricât mi-ar plăcea mie să nu existe astfel de injurii – în general, darămite în familie – știu şi eu părinți care nu o dată, ci de mai multe ori și-au jignit copiii în acest fel. Îi știu chiar și pe unii dintre copiii abuzați verbal în repetate rânduri, care au fost atât de afectați de remarcile negative ale părinților lor, că au ajuns la terapie. Și cum să nu?
Când cel care se presupune că te cunoaște cel mai bine spune despre tine că ești prost, că nu ești bun de nimic, îți cam dărâmă încredea și stima de sine, ajungi să îl crezi și să îți fie greu să ieși din sentimentul de neputință. Sigur că la supărare putem spune multe, dar putem să nu jignim. În niciun caz pe cei mai dragi sufletului nostru.
2.Fii şi tu ca soră-ta sau frate-tău!
Comparațiile între copii sunt oricum inutile, din punctul meu de vedere, fiindcă fiecare este unic, dar cele între frați chiar mi se par dăunătoare. Fii şi tu ca soră-ta sau frate-tău! poate părea inofensiv. Poate părea doar un îndemn de încurajare, de urmare a unui aparent model, dar vă asigur că mintea unui copil e incredibilă. Va percepe îndemnul ca pe o competiție, unde fratele/sora este favorizat/ă, iar el -neapreciat și neînțeles.
Fratele meu m-a urât în liceu – exact așa s-a exprimat – fiindcă ai mei îl comparau încontinuu cu mine la învățătură. Mă evita, nu îmi răspundea la telefon, iar eu habar nu aveam de ce.
3.Taci din gură, că mă enervezi!
Aici, nici nu știu ce mă doare mai tare. Faptul că părintele nu îi permite copilul să își exprime gândurile, ideile, sentimentele, că îi îngrădește dreptul la exprimare doar pentru că nu îi convine ce i se spune sau faptul că, la ceartă, în momente de tensiune, nu prea mai stai să aduci argumente în favoarea ideii tale. Și, atunci, un “taci” rezolvă pe moment conflictul. Dar e doar aparent, fiindcă acel copil acumulează frustrări care nu pot decât să refuleze mai târziu.
Cred că îl putem înlocui cu: vorbește mai încet, te rog! Hai să discutăm cu argumente! Hai să luăm o pauză și continuăm după ce ne mai calmăm!
4.Vezi că mă faci de râs!
Asta cred că e o problemă personală, pentru că ai mei ne-au tot zis asta, și mie, și lui frate-meu, toată copilăria. Și nu suport să o mai aud. Când trăiești într-un sat cu o mână de oameni, unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, probabil vrei să te fălești cu copilul tău și să nu fii subiect de bârfă. Pentru că, vă spun cinstit, zvonurile sunt o principală atracție într-o comunitate mică. Și, atunci, involuntar ții la părerea lor. A tuturor.
Dar cred că este și o problemă mai adâncă, unde copilul se vrea a fi răspunzător de sentimentele părintelui. Or, nu cred că trebuie să fie astfel. Dacă Luc trage de o față de masă, spre exemplu, și sparge toate paharele și farfuriile, eu aleg să îmi fie rușine de ce a făcut sau să râd cu poftă și să trec mai departe. Nu e vina lui că poate o mai aleg pe prima.
5.Nu mai plânge, că nu ai nimic!
Printre primele lucruri pe care le-am citit când era Luc mic, mic și mi s-au revelatoare a fost că un copil nu plânge fără motiv. Faptul că noi nu reușim să îi înțelegem plânsul mereu este cu totul altă nuvelă. Dar dacă îi spunem că nu are nimic – deși el simte că are – nu facem altceva decât să îi invalidăm sentimentele și să îi adâncim sentimentul de neajutorare.
Mie mi s-a întâmplat luna trecută să fac asta. Luc se tot descălța de sandale şi îmi spunea supărat că nu stau bine. Eu mă uitam, analizam, nu vedeam nimic şi ziceam că i se pare. Credeam că e doar pretext. Aşa că i le puneam, să nu meargă desculț prin oraş, deşi el cam protesta. Ca a doua zi să îi găsesc o băşică în spate 🙁
6.O să te las aici!
Deși credem că îi forțăm cumva să ne urmeze, să plece dintr-un loc anume, se pare că propoziția le induce sentimentul de nesiguranță. Psihologul L. Alan Sroufe mărturisește că prichindeii se sperie la gândul că părinții nu ar putea fi mereu aproape de ei și le poate induce frica de abandon.
Voi ce credeți că ar trebui să nu le spunem copiilor?
Poza: arhivă personală
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
