Când am fost însărcinată, am avut două milioane și un pic de gânduri despre cum va fi viața noastră în trei. De cele mai multe ori, aveam în fața pupilelor o imagine idilică, doar cu o lumină plăpândă de lampadar: eram toți trei pe canapea, îmbrățișați, citind o poveste sau uitându-ne la desenele copilăriei (sigur, în gânduri, Luc era măricel deja). Așa își imagina creierul meu că va fi viața noastră și mi se umplea nasul de bucurie. În mare parte, pentru că așa făceam eu cu ai mei. Mă înghesuiam între unul și altul și acolo adormeam.
Sarcina a coincis cu perioada în care ne mutasem în apartamentul nostru din București și trebuia să îl utilăm și să îl transformăm în prima noastră casă. Primul nostru cuib. Din clasa a V-a până în clasa a XII-a, am stat numai în gazdă, vreo 7-8 la număr, iar în timpul facultății – doar la cămin, că nu îmi permiteam chirie. Ei, și vă dați seama că, după ce ne-am căsătorit și ne-am cumpărat primul nostru loc împreună, abia am așteptat să îl amenajez așa cum simțea firea mea demult. Așa cum îmi închipuiam eu că ar fi feeric, un loc după chipul și asemănarea noastră.
Voiam ca fiecare cameră să fie migălos aranjată și, ori de câte ori deschid ușa, să mă simt ca la hotel, în vacanță: miros de ierburi aromate, lumânări aprinse, tablouri și fotoliu în baie, prosoape albe și pufoase, curățenie care strălucește până la primul satelit artificial. Doar cu nuanțe de alb, gri și stejar. Așa a și fost. Pentru patru luni, până am născut. Dar, vedeți voi, nu am anticipat niciodată nevoile unui copil. Nu am anticipat niciodată cât de inutile sau periculoase pot fi anumite obiecte de decor sau că apartamentul meu visat nu avea să aibă viață lungă.
Nu m-am gândit niciodată că toate florile și petalele înmiresmate de pe mese vor dispărea. Că pietricelele mele albe pe care le adunasem din Thasos, cu care să decorez ghivecele, vor sta ascunse în baie. Că în divanul înalt pe care i l-am cumpărat pentru camera lui nu va dormi niciodată. Că, de fapt, camera lui va fi pe post de debara. Că livingul va fi împrăștiat cu jucării și că va sta, uneori, cu canapeaua extinsă zile la rând. Nu am știut că mobila albă din bucătărie va fi stropită de zeamă de roșii încontinuu. Sau de tot ce scoate el din guriță că nu îi place. Că geamurile și ușile vor avea mereu urme de mânuțe. Că pereții vor fi mâzgăliți. De unde să visez că nici măcar lumânările mele parfumate nu vor mai putea fi scoase la lumină, până nu încetează să le mai mănânce?
Apartamentul meu îngrijit, cochet şi la dungă nu mai există demult. Este mai tot timpul răsturnat, oricât aș încerca să fac ordine. Dar vă rog să mă credeți că nu am știut niciodată cât poate fi de însuflețit. Câtă bucurie poate emana când se aud tălpile lui goale pe gresie. Câtă nostalgie poate răspândi când găsești sub pat o jucărie de când era el bebeluș. Câtă uimire îți aduce când se bagă sub masă şi dă cu capul de ea, că, pesemne, a mai crescut. Câtă liniște îți oferă când doarme şi tu îl priveşti cu ochii mijiți de somn. O linişte nemaipomenită. Da, o fi răsturnat copilul meu toții pereții, dar ne-a pus deasupra capului cel mai frumos acoperiş.
PS: să nu credeți că aici, în Japonia, este diferit. Am apucat în prima seară să fac poze frumoase cu apartamentul, înainte să ne instalăm.
PS2: poza e de când eram însărcinată, aşadar înainte de micul “uragan”.
Later Edit februarie 2020: Articolul este scris anul trecut. Între timp, ne-am întors din Japonia şi ne-am mutat în afara Bucureştiului, la casă. Dar e fix la fel.
Cu prietenie,
Alexandra
0
0
0
0
