Nu ştiam şi nu credeam să existe o bucurie mai mare față de momentul în care simți, pentru prima oară, magia, legătura aia ireală, cu copilul tău. Eu nu am simțit-o imediat, vă mărturisesc cu tristețe. Când mi l-au pus în brațe, în maternitate, fix după ultima străduință, am avut timp să îi văd nasul şi să mă bucur că am scăpat de dureri, care la mine au fost al naibii de nenorocite. A fost nevoie de două moaşe să mă apese pe burtă, lăsându-mi apoi o ditamai dâra, urma, un cerc negru, o vânătaie cât palma de groasă, deasupra buricului.
Astfel, în cazul meu, magia a venit mai târziu. Câteva săptămâni mai târziu. Cred că după ce ataşarea la sân nu a mai fost dureroasă, după ce nu am mai strâns de dinți, după ce nu am mai numărat în gând şi după ce mi-am dat seama că sunt, într-adevăr, în alt capitol. Dar când a venit, m-am speriat de intensitatea ei. Abia atunci am simțit că nu am loc în casă, în buzunare, am simțit că nu încap eu în mine de atâte emoții.
Ei, şi astfel de trăire m-a vizitat ieri. Cel puțin la fel de intensă, dacă nu mai zguduitoare. Parcă atât de mare, că o simțeam ca pe un soi de durere surdă. Imaginați-vă, paradoxal, o fericire care apasă pe piept până plângi. O fericire dată doar de câteva silabe rostite de copilul tău.
Mă pusesem în genunchi lângă Luc, să fiu la înălțimea lui şi îi argumentam de ce ar fi bine să ieşim în parc. Chiar nu făceam nimic deosebit. Îi promiteam că, dacă avea să mă lase să îl îmbrac, aveam să alergăm, să facem baloane, să ne dăm pe tobogan amândoi. De obicei nu cedează decât după o oră de rugăminți, urăşte schimbatul, dar ceva l-a făcut să zâmbească. M-a luat de mână, m-a tras lângă uşă şi m-a îmbrățişat.
-Te ubec, mami!
Aşa mi-a spus, vă jur. Şi acum când scriu, îmi simt inima cu piele de găină pe ea. Şi acum mi se umezesc ochii. Şi acum mi se pare cel mai frumos lucru pe care mi l-a zis vreodată cineva. Nici când mi-a spus Andrei, soțul meu, prima oară nu am exaltat în acest fel. Ba chiar, la el m-am speriat, că eram în clasa a şaptea. Dar la Luc, mi-am lăsat ploaia din ochi să curgă.
Şi m-am gândit la toți cei care nu au avut parte de o asemenea emoție. Sigur, au avut altele, dar pe asta nu. M-am gândit la toți cei care şi-au ascuns sau şi-au limitat afecțiunea, fiindcă aşa credeau că este mai bine. Fiindcă ştiau că trebuie să pupi copilul doar în somn.
Şi m-am gândit la ai mei, la ce au ratat. La cum Alexandra mică nu le-a spus niciodată asta. Era aproape imposibil, căci abia la 21 de ani i-au zis părinții că o iubesc. Şi la plural, pentru că nu avea cum să vină uşor, de la sine. “Nu uita că te iubim”, mi-a zis mama. A fost ciudat, ştiu şi ei asta. Eram conştientă că mă iubesc, desigur, dar era straniu de plăcut să o şi auzi. Acum, ne străduim să recuperăm vorbele pierdute, dar recunosc că nu este atât de uşor.
Pe când cu Luc, este firesc. Zilnic îi spun. Zilnic îmi răspunde. Dar abia ieri, pentru întâia oară, mi-a zis singur. Şi am înghețat, m-am topit şi m-am reîncarnat la loc în câteva bătăi de inimă. Fericiri, bucurii avem de când ne cunoaştem. Se întrec mereu între ele. Dar ca asta, chiar nu îmi amintesc.
Pe cuvânt, chiar nu credeam să existe o asemenea fericire, pe cât de întinsă, pe atât de înaltă, când copilul îți spune, pentru întâia oară, că te iubeşte. Poate doar când îți va mai spune la bătrânețe.
Poza: Yuta Aoki
Cu prietenie,
Alexandra
2 răspunsuri
Minunat ai scris!
Mulțumesc tare!