Când copilul e bolnav, noi devenim mai puternici

Nu ştiu dacă ştiați, dar noi trebuia să plecăm din țară azi-noapte. Bagaje făcute, bilete cumpărate, intenții stabilite. Spuneam eu că nu trebuie să îți faci planuri decât cu cinci minute înainte de a ieşi pe uşă atunci când ai copil, dar nu mă refeream chiar ad litteram. Viața asta însă ne mai dă câte o lucrare de ne lasă mască. Lucrare cu propriile subiecte. Nici măcar nu putem să ne inspirăm din curtea vecinului, cu o familie asemănătoare, sau să ne pregătim pentru ce urmează să se întâmple. Nu, nu! Noi trebuie să primim teste inopinate în situații neprevăzute, ca să vadă ea cum ne descurcăm. Dacă ne descurcăm. Cum a fost cazul ieri. Luc a făcut o hidoasă infecție virală, herpangina, cu febră de peste 40 de grade, chiar în ziua decolării. Şi nu am mai plecat nicăieri. Am plâns, m-am speriat, m-am supărat, m-am înfricoșat, mi-am revenit şi mi-am dat seama de un lucru. De cel mai important lucru al acestui test: când copilul meu e bolnav, eu devin mai puternică. Sunt capabilă să fac orice doar ca să îi fie lui bine.

Sunt convinsă că toți trecem prin astfel de episoade de sănătate. Dar parcă sunt mult mai uşor de suportat când ni se întâmplă nouă. Când li se se întâmplă copiilor, parcă totul se sparge în bucăți. Cel puțin, aşa am simțit eu. Că mi se sparg celulele, una câte una, ori de câte ori Luc începea să plângă de durere, disconfort, oboseală, febră. Herpangina asta, care apare la copiii cu vârsta cuprinsă între un an şi zece ani, determinată de virusul Coxsackie de tip A, vine la pachet cu vezicule şi ulcerații în guriță, conform Medlife.ro.  De asemenea, ai dureri de cap, dureri la înghițire (disfagie), dureri musculare sau pot apărea şi convulsii de la febra ridicată. Noi, inițial, am crezut că sunt dințişorii, fiindcă saliva şi băga mânuța în guriță atunci când plângea. Eram 90% convinşi că sunt caninii (auzisem poveşti cu febră mare la canini) şi că ne vom descurca pe avion. Dar, pentru mica îndoială de a rămas, am mers la medic şi bine am făcut.

Doctorul ne-a urat “drum bun!”, dar “fără copil”. Ba mai mult, ne-a spus că dacă nu putem controla febra, dacă nu mănâncă şi nu se hidratează, trebuie să ne internăm.

Am rămas acasă toți trei şi, deşi a fost greu, am fost împreună. Eu şi Andrei ne-am coordonat exemplar, iar Luc a fost de-a dreptul un erou. Din fericire, a supt încontinuu, a mâncat legume şi fructe pasate, a luptat cu febra asta încăpățânată, care scădea foarte greu, cu tot tratamentul doctorului şi cu tot cu împachetări. Şi, cu toată moleşeala lui, când mă vedea printre gene, avea puterea să îmi mai zâmbească. Vă vine să credeți?

Iar noi doi, la cât de chiauni eram, la cât de îngrijorați şi morți de somn eram, fiindcă nu am dormit mai deloc, găseam puterea să ne strângem de mână. Nu conta că trebuia să stăm cu gâturile strâmbe, să nu îi deranjăm puținul somn pe care îl avea mititelul nostru. Nu conta că trebuia să îl dansăm ore bune să se liniştească. Nu conta că eram ca doi roboți, nu conta nimic, atâta timp cât ne zbăteam pentru Luc. Evident, eram pregătiți să  mergem oricând la spital dacă simțeam că ceva nu e în regula. Dar preferam să stăm în patul nostru.

Eu nu m-am considerat niciodată o persoană puternică, mereu mă smiorcăiam, mă văitam și o scoteam cumva la capăt. Dar, acum, puterea de a lupta pentru copilul meu a venit cumva de la sine. O putere pe care nu credeam că sunt capabilă să o am. O putere pe care cred că o avem toți părintii, care – cum îmi place să spun des – îşi iubesc copiii mai mult decât inima din piept. 

Sursa foto: Unsplash

Cu drag şi sănătate să avem,

Alexandra

Please follow and like us:

0

0

0

0